Locul câinelui sinantrop, poziții confuze și politici comune

text de Aron Nor, ilustrații de Mina Mimosa

Noi am creat străzile, noi am creat mașinile, și atunci câinii, care trăiesc cel mai aproape de persoane, au devenit o problemă pe care trebuie s-o eliminăm. Și am început s-o eliminăm, eliminând-o în toate sensurile – până în sensul de a ucide câinii.^[1]

Animalul din oraș este un un fel de extraterestru care perturbă procesele de automatizare urbană – în același mod în care copacii trebuie să fie dezrădăcinați pentru a lărgi străzile și a accelera fluxul de trafic urban…^[2] Este clar că ne aflăm într-o perioadă de respingere totală a prezenței animalelor.^[3]

Prezența câinilor în spațiul public este văzută ca o problemă cu care se confruntă România de ani buni, iar încercările de soluționare a acesteia continuă și în ziua de astăzi.^[4] Însă, această așa-numită problemă nu este legată numai de felul în care prezențele acestora ajung să fie gestionate și de ce formă de control este ideală, ci și de felul în care câinii au ajuns să fie văzuți ca fiind nelalocul lor în preajma așezărilor umane. Cu toate că nu toți câinii din afara spațiului domestic sunt abandonați sau pierduți de om, iar o bună parte întrețin relații familiale și teritoriale complexe, rolul și locul lor ajunge să fie stabilit exclusiv de oameni prin diferite discursuri și acțiuni. Din acest motiv, însăși problematizarea existenței lor și înlăturarea acestora din spațiile în care trăiesc constituie o chestiune inerent politică.

Lipsa controlului uman față de câinii din spațiul public naște sentimente puternice din partea cetățenilor care au atât reacții de milă, cât și de ură, la adresa acestora. La prima vedere, atitudinile oamenilor par să fie împărțite în două tabere diametral opuse care orbitează în jurul ospitalității și ostilității față de aceștia. Asemenea antropologului Vintilă Mihăilescu, am putea afirma că există: „cuțofili” și „javrofobi”, adică cetățeni care invocă iubirea față de câini și cei care își manifestă ura prin excese de agresivitate.^[5] Însă, atitudinile oamenilor față de alte animale sunt în general mult mai încâlcite, caracterizate adesea și de o disonanță cognitivă răspândită la nivel social.^[6] Animalele non-umane sunt iubite și mâncate, protejate și ținute în captivitate, îngrijite și abuzate, hrănite și otrăvite, sterilizate și înmulțite, abandonate și adoptate concomitent în societate. Valorile antropocentrice, preferințele speciiste, cât și alți factori sociali și economici, într-o societate antroparhală, determină sau cel puțin influențează semnificativ tratamentul pe care animalele non-umane îl primesc.^[7] Din acest motiv, iubirea, ura, mila, dominația, abuzul și afecțiunea față de alte animale nu sunt mereu atât de bine separate și clare pe cât par inițial.

În cartea sa, Dominance and Affection, geograful Yi-Fu Tuan a explorat cum afecțiunea poate exista în strânsă legătură cu dominația, cuprinzând astfel atitudini paternaliste și de superioritate.^[8] „Eutanasierea” câinilor, de exemplu, este practicată uneori în numele bunăstării acestora și considerată astfel un gest de milă.^[9] Iar, în anumite societăți și perioade, înecarea cățeilor nou-născuți și împușcarea animalelor rănite erau, de asemenea, văzute ca un gest de a „curma suferința”.^[10] Acestea, însă, sunt doar vârful aisbergului dintr-o serie lungă de practici și instituții contradictorii. Adăpostul, un spațiu în care îngrijirea și uciderea câinilor a existat și există în strânsă legătură, nu a fost creat pentru a aduce beneficii câinilor, ci oamenilor.^[11] Intervențiile chirurgicale care îndepărtează gonadele câinilor perfect sănătoși vin la pachet cu un șir de efecte negative pe termen lung și nu sunt practicate doar pentru „binele” sănătății individului sau a populație, ci în anumite cazuri și pentru așa-numitele „beneficii” comportamentale aduse posesorilor de câini care își doresc „animale de companie” obediente, asexuale, liniștite, neproducătoare de „mizerie” și fără tendințe de a părăsi proprietatea.^[12] La rândul său, statul vrea micșorarea anumitor populații de câini prin orice mijloc posibil, în timp ce permite în același timp comercializarea altora. Alteori, acționează în interesul „bunăstării” diferitor animale, făcând trei mici excepții: exploatarea, experimentarea și uciderea lor. Cu cât analizăm mai adânc relațiile noastre cu câinii și alte animale, cu atât depistăm mai multe contradicții. Grija și dominația sunt instrumentalizate pentru a atinge diferite scopuri umane și profund legate într-o formă de putere biopolitică practicată în numele bunăstării altor animale.^[13]

Opiniile oamenilor sunt complexe și adesea nu rezultă în poziții complet fixe care să nu oscileze într-o parte sau alta de la caz la caz. În urma unui sondaj despre cum văd oamenii câinii de pe străzile orașului Chennai (capitala statului Tamil Nadu din estul Indiei) aflăm că percepțiile acestora sunt ceva „mai complexe decât pozitive sau negative”.^[14] Deși majoritatea participanților la chestionar considerau că acești câini de pe străzi reprezintă o problemă (71,6%), majoritatea credeau, de asemenea, că aceștia au dreptul să trăiască pe străzi (78.8%).^[15] Mai mult decât atât, indiferent că porneau de la percepții negative sau pozitive, persoanele intervievate își schimbau pe parcurs opiniile asupra câinilor din spațiul public.^[16]

Într-un studiu de percepție asupra „animalelor hoinare” din România, publicat în 2022, aflăm că majoritatea participanților consideră în proporție de 92% că acestea reprezintă o problemă care trebuie eradicată.^[17] În tot acest timp însă, se pare că „84% dintre respondenți declară că le este «⁠milă»’”, 30% ne spun că hrănesc „animale hoinare” constant, chiar 50% uneori, iar o mare parte din participanți le oferă ajutor și îngrijire.^[18] Sărind peste faptul că studiul ignoră realitatea mediului antropic și influențele umane negative asupra biodiversității, împreună cu influențele pozitive pe care câinii liberi le pot avea în anumite cazuri, studiul observă că, deși „există percepții negative răspândite”, ele „invită la sentimente de milă și, în anumite situații, generează preocuparea și grija respondenților pentru bunăstarea animalelor”.^[19] Cu toate că foarte multe întrebări rămân deschise, ceea ce pare să fie o diviziune clară la prima vedere între atitudini ospitaliere și ostile, se complică atunci când nu doar instituțiile, ci și indivizii însăși se împart „între atitudini și sentimente contradictorii”, un lucru pe care îl observă și Mihăilescu în cele din urmă.^[20]

Relațiile noastre cu alte animale nu sunt definite de un singur aspect. Uitându-ne numai prin prisma a două mari diviziuni care alcătuiesc categorii ireconciliabile, pierdem din vedere că aveam de-a face cu istorii și contexte complexe prin care relațiile de putere față de alte animale persistă în diferite forme. Discursul despre sterilizare și eutanasiere constituie o altă împărțire categorică care separă societatea românească în oameni buni și răi, cetățeni responsabili și indiferenți, atenți și ignoranți. Cu toate acestea, această separare aparent radicală vizează numai felul în care populația câinilor trebuie gestionată și ce variantă este modernă și „civilizată” pentru a rezolva odată și pentru totdeauna „problema câinilor vagabonzi”. Puterea și controlul exercitat asupra acestora și deciziile luate în numele lor sunt indiscutabile în încercările societății de a aplica tratamente universale pentru a scăpa de „surplusul” de câini. Astfel, cetățenii pot fi în dezacord total cu omorârea câinilor în adăposturi și totodată în întregime de acord cu logica adăpostului sau cu controlul cât mai extins și eficient al corpurilor și populațiilor de câini. Pentru că trăim într-o societate care răspunde nevoilor și dorințelor umane, relațiile noastre cu alte animale sunt adânc încâlcite în dinamici de putere chiar și în cele mai bune situații.

Fie că ne uităm prin prisma iubirii și a urii, și îi vedem în continuare pe cetățeni ca „sufletiști” sau „nenorociți”, asemenea iubitorilor de câini din fosta clasă muncitoare, fie că recunoaștem faptul că pozițiile acestora sunt adesea mult mai încâlcite, viziunile oamenilor se contopesc într-o politică comună peste care trecem cu vederea.^[21] În ceea ce privește conviețuirea noastră cu câinii, intenționat sau neintenționat, direct sau indirect, toată lumea demarează o luptă continuă în a stăpâni, controla și înlătura câinii care trăiesc în afara proprietății private, fără nici măcar a se mai întreba cum am ajuns să vedem câinele fără stăpân ca fiind nelalocul lui și de ce continuăm să scăpăm mereu de acesta în loc de a scăpa de stăpân.

Existența câinilor în spațiul public nu are legătură numai cu fenomenul abandonului. Cele mai recente studii arată că multe populații de câini de pe glob care trăiesc în libertate, adică a căror deplasări și activități nu sunt restricționate de oameni, nu provin de fapt din câini „de rasă” pierduți sau abandonați, ci sunt mai în vârstă, din punct de vedere filogenetic, și ar fi evoluat independent, conform dovezilor genetice.^[22] Controlul uman asupra reproducerii câinilor reprezintă, mai degrabă, un fenomen relativ recent. Deși greu de aproximat, populația câinilor care trăiesc în libertate se estimează a fi 75% din populația câinilor la nivel global.^[23] Iar, 83% din toți câinii din lume nu sunt controlați reproductiv de către oameni.^[24] Traiectoria evolutivă pe care populațiile de câini liberi se crede că ar fi urmat-o a fost, cel mai probabil, afectată de presiunile selective din mediile antropice, supusă selecției naturale, nu artificiale.^[25] Acest lucru semnifică faptul că aceștia au coevoluat cu oamenii timp de milenii, ceea ce reprezintă prezența unor relații de sinantropie.

Animalele sinantrope sunt acele animale care trăiesc în preajma așezărilor umane, într-un raport de adaptare față de mediul antropic, și „care, deși nu sunt domestice, împart zonele urbane și zonele rezidențiale cu oamenii”.^[26] În anumite cazuri, aceste animale, cum sunt unele veverițe de exemplu, sunt acceptate. În alte cazuri, atunci când vine vorba de șobolani, gândaci și câini uneori, animalele sinantrope sunt detestate intens. Existența lor transgresivă, precum și percepțiile oamenilor despre ele ca fiind periculoase, murdare și o sursă de infecții, crește intoleranța cetățenilor și mulți sinantropi ajung să fie văzuți exclusiv ca dăunători și „posibili purtători ai celor mai teribile boli”, cu toate că pot juca „un rol de-o importanță capitală în ecologia urbană”.^[27] Animalele sinantrope sfârșesc astfel – într-un mod derutant și problematic – clasificate arbitrar în funcție de toleranța oamenilor față de acestea, care fie le acceptă, le ignoră, le îndepărtează sau le extermină. Câinele este, în principal, un astfel de animal sinantrop adaptat unui trai ce se desfășoară în preajma așezărilor umane și alături de tot ce conțin acestea, gunoaie, resturi de mâncare, poteci, oameni, fecale. Dacă ar fi să vorbim de un spațiu natural al câinelui, acesta ar fi. În prezent însă, câinele care trăiește într-o relație de sinantropie, nefiind văzut ca un animal „suficient de sălbatic” ca parte din Natura „pură” sau „suficient de social” ca parte din spațiul domestic uman, nu este protejat nici într-un fel, nici în celălalt.^[28] Adesea, acesta ajunge să fie detestat și persecutat datorită presupuselor efecte devastatoare asupra „civilizației” și „sălbăticiei” sau, cu alte cuvinte, asupra „culturilor” și „naturilor” considerate valoroase.

Deși pare evident, e ușor de trecut cu vederea faptul că răspunsurile oamenilor la prezențele câinilor din spațiul public nu sunt peste tot la fel. Remarcând că pentru a nu fi omorâți, câinii din Marea Britanie trebuie să aparțină cuiva, să fie înregistrați ca proprietatea cuiva, ceea ce îi face efectiv să aibă același statut ca un frigider sau orice alt bun personal, Srinivasan atrage atenția că acest lucru nu se aplică și în India.^[29] În India câinii își pot trăi viețile în lipsa unui posesor uman, motiv pentru care nu sunt predeterminați să trăiască ca „pets”, nici ca animale utilitare sau ca subiecți de laborator pentru experimente.^[30] Acest lucru este vizibil și din termenul theru nai din limba tamilă, folosit pentru câinii care trăiesc în libertate, semnificând: câine al străzii.^[31] Noțiunea de animal „vagabond” sau „hoinar” nu este folosită astfel pentru câinii care locuiesc în spațiul public.^[32]

Această comparație între modul în care câinii sunt văzuți în Marea Britanie și felul în care sunt văzuți în India ne arată, după cum a observat și Philip Howell, că portretizarea acestora ca „vagabonzi” este în cele din urmă o „construcție juridică și spațială”.^[33] Într-un articol despre prevenirea accidentelor pe stradă din buletinul documentar „Cîinii noștrii”, publicat de Asociația Chinologică în perioada ceaușistă, este surprinsă tocmai această construcție în contextul României printr-o remarcă a faptului că „potrivit reglementărilor existente, orice cîine liber pe stradă este socotit cîine vagabond și serviciul de ecarisaj își va face datoria.”^[34] Vagabondul este astfel „o categorie a excluziunii” care declară non-apartenența câinelui liber în apropierea așezărilor umane.^[35] Mai mult decât un simplu termen pentru individul „rătăcitor”, Vagabondul este un construct al orașului unde se produce și se reproduce sub forma unui membru indezirabil al societății.^[36] Această categorie socială difuză nu a existat mereu, ci a fost produsă în timp. În cazul oamenilor, ceea ce a făcut ca deplasările acestora să fie condamnabile, ducând la apariția fenomenului de „vagabondaj” și a legilor aferente acestuia încă din secolul al XIV-lea, a fost dorința de a controla forța de muncă în urma pandemiei de ciumă bubonică.^[37] Începând cu secolul al XVI-lea, încercările repetate de a identifica, tria și scăpa de actorii sociali „neașezați la casa, familia și munca lor” care reprezentau o amenințare asupra societății „așezate” au dat naștere unei noi categorii de indivizi.^[38] Multe persoane sărace, în majoritatea cazurilor, dar și persoane queer, mad, disabled și altele în căutare de lucru și condiții mai bune de viață au ajuns să fie obiectul „violenței legitime” din partea statului.^[39] Imaginea individului „rătăcitor”, odată transformat într-un inamic al ordinii publice, a luat înfățișarea problematică a Vagabondului care trebuia să fie îndepărtat și ținut la distanță.

Funcționând într-o logică similară, sub același mecanism de numire, delimitare și control, imaginea pe care câinele liber a primit-o, cea de Vagabond, a întărit discursurile prezente din jurul non-apartenenței acestuia în spațiul public și percepțiile că acesta ar fi în plus. Odată văzut ca fiind nelalocul lui, fie „pierdut” de om sau „fără casă”, câinele „rătăcitor” fără stăpân uman devine automat și „fără-de-lege”, iar prezența acestuia se transformă într-o problemă de rezolvat și gestionat.^[40] Existența sa ajunge să fie vizibilă sub forma unui surplus, o greșeală și o urmă a lipsei de „civilizație” care trebuie înlăturată odată ce relația de sinantropie este denaturalizată. Câinii liberi sunt portretizați în prezent ca „o amenințare, capabili să polueze, să dăuneze și să degradeze civilizația urbană”, dar și ca un „adevărat pericol” pentru Natura „pură”.^[41]

Limbajul de zi cu zi ne arată valorile societății în care trăim și comunică atât locul, cât și rolul, câinelui în funcție de acestea. Categoriile de (non)apartenență ilustrează utilitatea și satisfacția pe care acesta o aduce omului, precum și lipsa lor. Câinele poate să fie cu sau fără proprietar, cu alte cuvinte, cu sau fără stăpân. În primul caz acesta este, de cele mai multe ori, fie „de companie”, „de pază” sau „de vânătoare” și aparține spațiului domestic, privat. În al doilea caz, el devine un câine „maidanez”, „hoinar” care nu este la locul potrivit – un Vagabond. Prima relație cu câinele este de dorit, a doua nu. Astfel, dacă câinele nu este ferm stăpânit și nu este vizibil fidel omului este exterminat ca „dăunător” sau înlăturat prin mijloace „umane”, capturat, sterilizat, închis într-un spațiu mic sau predat unui alt posesor uman ca „animal de companie”, pentru a fi reintegrat cu success în structurile sociale, în caz contrar riscă să fie „eutanasiat”, otrăvit sau lovit fatal de mașini și oameni.

Aceste categorii, folosite fie din utilitate, fie din pură comoditate sau din lipsa altor alternative, devin dezirabile la nivel social pentru că permit controlul câinilor într-o mai mare măsură. În acest sens, poate că sintagma de „câini ai străzii” ar fi mai potrivită având în vedere că poate destabiliza înțelegerea antropocentrică prin care „«⁠acasă», un loc de apartenență și siguranță, se referă exclusiv la locuința umană”.^[42] Această încadrare ar putea recunoaște pe de-o parte și alte relații pe care oamenii le-au întreținut cu câinii de-a lungul timpului, decriminalizând existența acestora în afara proprietății private. Pe de altă parte însă, sintagma poate omite faptul că mulți dintre acești câini nu trăiesc efectiv, sau exclusiv, pe străzi, lăsând ușor impresia greșită, în ochii publici, că ar fi bine ca aceștia să fie pe mijlocul șoselelor asaltate de un număr nesfârșit de mașini.

O altă alternativă ar fi să ne gândim la aceștia ca fiind „liberi” sau „indies” (de la independenți). Această încadrare ar putea, de asemenea, combate o înțelegere occidentală asupra apartenenței lor, accentuând totodată capacitatea acestora de a alege și faptul că mobilitatea lor nu este, sau nu trebuie să fie, restricționată. În acest fel, am putea vorbi de câini în captivitate și opusul acestora în libertate, lucru care ar poziționa critic statutul lor de proprietate. Dar, nici această clasificare care merge pe o linie aboliționistă a drepturilor animalelor nu este în întregime fără probleme. Cu toate că am putea vorbi de libertate ca o lipsă a statutului de proprietate și nu de Libertate într-un sens utopic, ideal, desprins de relațiile, istoriile și rețelele în care acești câini își fac vizibilă prezența, există și alte subînțelesuri care pot persista.

O posibilă problemă, de exemplu, ar putea să derive din înțelegerea statutului de captivitate. Deși, câinii care trăiesc ca proprietatea omului sunt efectiv captivi din multe puncte de vedere, lucru care îi face mai dependenți de oameni, nu înseamnă automat că relațiile de dependență sunt în esență sortite abuzului și exploatării.^[43] Cu toate că mulți câini sunt într-o poziție vulnerabilă ca „pets”, fiind supuși diferitor violențe sau obiceiuri și reguli umane cărora nu le văd rostul, dependența și independența însăși se află adesea pe un spectru, nu sunt în opoziție. Nefiind determinate doar de un singur factor, acestea se schimbă și variază pe parcursul vieții de la individ la individ în funcție de diferite circumstanțe, posibilități și activități.^[44] Problema ține de felul în care alegem să răspundem relațiilor de dependență existente, și nu de a le forța să dispară prin orice mijloc posibil, abandonând responsabilitățile pe care le avem. Pentru că dependența „nu implică în mod intrinsec o pierdere a demnității”, nu trebuie văzută ca o slăbiciune.^[45] Acest lucru ne face adesea să trecem cu vederea nevoile și preferințele celor din jur care ne pot ajuta să înțelegem mai bine cum să restructurăm relațiile, spațiile și societatea în așa fel încât să permită o mai bună funcționare a fiecăruia indiferent de abilități.^[46]

Un lucru important care reiese din studiile critice pe (diz)abilități este că nimeni nu este, până la urmă, în întregime, independent. Deși, câinii liberi (sau indies) se bucură adesea de o mai mare independență în privința anumitor alegeri, aceștia au parte de o libertate finită. Câinii din spațiul public trăiesc într-o relație de interdependență față de alte structuri politice și economice și sunt supuși diferitor presiuni de mediu și sociale, atât la nivel macro, cât și din punct de vedere al relațiilor intersubiective (conspecifice și interspecifice). Libertatea lor este în acest sens limitată gardurilor, șoselelor, mașinilor, clădirilor și legilor în vigoare, trăind în strânsă legătură cu societatea umană, dar și cu ecologia urbană și alți membri ai speciei lor.

Într-un final, câinii din spațiul public românesc au fost categorisiți adesea și ca „animale comunitare”, o înțelegere care recunoaște atât apartenența acestora față de spațiul public, cât și faptul că sunt în grija mai multor persoane – cu toate că, istoric vorbind, acest lucru nu a însemnat automat mai multă atenție și grijă din partea tuturor, și cu atât mai puțin din partea statului.^[47] Atunci când nu erau detestați și echivalați cu ceva indezirabil, câinii comunitari erau văzuți ca aflându-se în grija locatarilor preocupați de a le oferi apă, hrană, un culcuș improvizat și de a-i ascunde de hingheri, și mai puțin interesați de controlul mobilității, sexualității și comportamentului acestora. În acest sens, relația cu câinii comunitari era opusă deținerii și controlului tot mai accentuat, și însemna mai degrabă o incluziune în spațiul urban care era reapropiat și transformat într-un spațiu ceva mai locuibil și prietenos altor animale.^[48] Clasificare acestora ca fiind „ai blocului” sau „ai cartierului” estompa pe de-o parte granița bine stabilită dintre animale deținute și nedeținute și avea, în acest sens, un potențial politic eliberator. Cu toate acestea, „comunitatea” din jurul acestora cuprindea de multe ori un număr mic de locatari cu resurse și timp limitat, iar angajamentul parțial al cetățenilor, echivalat cu o lipsă a responsabilității, a ajuns să fie blamat, detestat și în cele din urmă absent. În prezent, câinii comunitari se bucură de mai puțin control în schimbul unor riscuri uriașe atât timp cât eutanasierea lor este legală și intoleranța oamenilor, dezvoltarea urbană și numărul mașinilor sunt în creștere. Tot mai des, un număr cât mai mare de persoane consideră această viziune a fi „deplasată” și „înapoiată” realității sociale în care trăim, iar în lipsa unor schimbări de traiectorie, categoria câinilor comunitari a dispărut aproape în totalitate din imaginarul colectiv.

Cum să vorbim atunci despre câinii care încă mai traversează spațiul public, urban și rural, încălcând zone private, transgresând norme sociale și sustrăgându-se din a fi ușor categorisibili? Cum să vorbim în termeni mai puțini antropocentrici, mai puțini umaniști, în termeni care dau voce agentivității, precarității și rezistenței acestora, fără a romantiza libertatea constrânsă de care au parte? Poate că în cele din urmă acești câini cărora li s-au pus atâtea etichete nu sunt nici „hoinari”, nici „ai străzii”, nici „comunitari”, nici „liberi”. Trăind adesea într-o relație de sinantropie, aceștia învață, răspund și se adaptează constant mediului urban sau rural în care se află, rezistând și persistând în ciuda tuturor presiunilor umane. În acest sens ei scapă – cel puțin parțial – limbajului, scăpă controlului, scapă categorisirilor, străpungând lumea modernă, împreună cu binaritățiile și idealurile acesteia, și arătându-ne încă o dată imposibilitatea noastră de a controla lumea non-umană în întregime.

A lua în calcul existența, nevoile și interesele acelora care trăiesc în afara locuinței umane, dar nu departe de noi, acelor ființe care nu sunt „animale de companie” abandonate, dar care sunt printre noi, acelor animale care se opun structurilor și interpretărilor umane, dar cu care împărtășim istorii, spații și identități comune, este un prim pas în a ne gândi la alte moduri de a conviețui într-o lume antropizată. Problema, până la urmă, „nu este atât de mult aceea de a avea stăpâni buni sau răi, ci mai degrabă aceea de a reuși să întrețină o conviețuire, niște afecte, niște relații care să fie independente de cuvântul stăpân.”^[49] Felul în care câinele sinantrop ocupă diferite spații în ciuda tuturor piedicilor, rezistând și adaptându-se mediului antropic nu este o „hoinăreală fără nici un rost” sau un simplu rezultat al „suprapopulării”, ci un mod prin care acesta își negociază constant apartenența în afara relațiilor de proprietate și supunere. Negând acest lucru reafirmăm spațiul public ca un loc intrinsec uman, un loc menit să fie ostil altor animale care îl populează, privând câinele sinantrop de teritoriul său, de familia sa, de alegerile sale, uneori chiar și de corpul său și de o lume afectivă bogată în mirosuri, experiențe și trăiri particulare pe care nu le putem înlocui, oricât de sigure, confortabile și prietenoase ar fi locuințele noastre. O frântură din aceste dorințe mundane și arzătoare care rămân adesea profund neînțelese de oameni sunt redate și în prima parte a poemului, „Eu sunt un câine și nu m-am născut pentru…”:

…ca să stau nemișcat pe o canapea,

sau pentru ca să fiu transformat într-o păpușă, într-un fetiș pentru a-ți rezolva problemele,

sau să-mi văd anihilată identitatea naturală,

sau chiar să fiu privat de dorința mea de a colabora cu grupul.

Nu sunt copilul tău, dar nici una dintre mașinile tale.

Iubesc mirosul de frunze moarte, de iarbă umedă și de excremente cu care mă delectez respirând tot ce te dezgustă dar nu îți suport parfumurile.

Eu caut o libertate pe care tu nu o înțelegi, o libertate care poate să îți pară o constrângere, pentru că înseamnă participare și definirea rolurilor.”^[50]

La fel cum Animalitatea trebuie îmbrățișată și reafirmată în termeni pozitivi, scoasă din conotațiile și asocierile negative pe care le-a primit pentru a-l defini pe Om prin opoziție, tot așa am putea accentua potențialul subversiv al câinelui vagabond, vizibil în modurile diverse prin care acesta rezistă limbajului antropocentric și se opune controlului uman.^[51] Transformarea semnificației acestui termen peiorativ, prin conferirea unui sens eliberator care reflectă agentivitatea și rezistența acestor câini, este un act strategic, politic și o răzvrătire împotriva valorilor antropocentrice. Astfel, plecând de la mottoul lui Davide Majocchi „toți suntem vagabonzi”, adică neașezați la „locul nostru” și cu o dorință intrinsecă de a fi liberi, din „inamic al ordinii publice”, câinele vagabond devine o forță a rezistenței și aliatul nostru împotriva managementului și controlului într-o lume tot mai antropizată și tot mai autoritară care ne-a împins pe totx într-un colaps ecologic.^[52]Totx suntem vagabonzx evidențiază o zonă a indistincției în care ne aflăm, unde diferența dintre Om și Animal nu mai poate fi susținută, iar centrul nostru de interes se schimbă înspre noi alianțe.^[53]

Note