Inamicii economiei socialiste, intrușii civilizației occidentale

text de Aron Nor, ilustrații de Mina Mimosa

Istoriile creșterii consumerismului de masă, apariția sănătății publice și construcția unor forme uimitoare de arhitectură, precum zgârie-nori din New York, sunt relativ bine cunoscute. Dar modelarea Londrei, New York-ului și Parisului modern a fost, de asemenea, bazată parțial pe închiderea și reținerea câinilor fără stăpân, îmblânzirea mușcatului canin, uciderea „umană” a milioane de câini nedoriți, dresajul câinilor polițiști și lansarea campaniilor împotriva defecării.^[1]

„⁠Civilizația” rezumă tot ceea ce a crezut Occidentul ultimelor două, trei secole ca reprezentînd superioritatea sa față de alte societăți mai vechi sau față de societățile contemporane mai „primitive”.^[2]

Ce procese au făcut ca anumiți câini care locuiesc în apropierea omului să fie doriți, iar alții respinși? Ce face ca, o parte dintre aceștia să aparțină spațiului domestic ocupând rolul de „animale de companie”, iar alții să fie considerați un surplus de care trebuie să scăpăm atunci când „bântuie” spațiul public? Această viziune asupra câinelui și ce rol și loc trebuie să ocupe în societate nu este universală, ci particulară, dezvoltată în timp și uneori chiar fabricată cu bune intenții.^[3] Majoritatea câinilor de pe glob, însă, chiar și la ora actuală, trăiesc după alte reguli, motiv pentru care nu sunt în mod exclusiv văzuți ca pets sau strays, adică fie ca animale „de companie” fie „hoinare”. Această înțelegere binară este, în mod deosebit, occidentală, chiar dacă practicile de înmulțire și deținere a câinilor în apropierea gospodăriilor au existat în multe societăți, ele nu au fost atât de „fetișizate, codificate și extinse” cum au fost în Europa și America de Nord.^[4]

Urbanizarea orașelor, igienizarea și aranjarea spațiului public, modernizarea mijloacelor de transport și apariția animalelor de companie ca proprietate privată, alături de frica de rabie, anxietatea față de mușcături și dezgustul față de câinii care își făceau nevoile în spațiul public, cât și sensibilitățile în curs de dezvoltare a clasei de mijloc, au creat un context în care prezența câinilor în afara spațiului domestic să fie percepută ca o problemă serioasă pentru lumea „civilizată” a occidentului.^[5] Pe măsură ce străzile și spațiile erau modernizate și „îmbunătățite”, prezențele necontrolate ale câinilor deveneau tot mai vizibile.^[6] Cu toate că anumite fenomene pot fi identificate încă din secolul al XVI-XVII-lea – de exemplu răspândirea cel puțin a anumitor „animale de companie” în gospodăriile clasei de mijloc, după cum observă Thomas Keith că existau „maimuțe de companie, broaște țestoase, vidre, iepuri și veverițe” – aceste transformări de mai sus devin mult mai vizibile numai din secolul al XIX-lea, începând cu Epoca Victoriană.^[7]

Cum rămâne cu România, însă? Până la urmă, urbanizarea și modernizarea orașelor sunt procese care au avut loc și aici. Chiar dacă socialismul de stat a forțat și mai mult modernizarea Bucureștiului, se pare că acum aproape o sută de ani „Bucureștiul era văzut ca un mediu cu adevărat urban comparabil cu centrele urbane occidentale precum Parisul“ și „chiar înaintea socialismului [de stat], discursurile modernizării urbane erau legate de uciderea câinilor“ într-un mod cât mai eficient.^[8] Preocupările despre sănătatea publică, de asemenea, au apărut încă din 1860, iar „praful, noroiul, resturile și zgomotul și mirosul animalelor au fost considerate necivilizate în diferite momente”.^[9] În perioada socialismul de stat, rabia era considerată „cea mai periculoasă boală pentru oameni și câini”.^[10] Chiar dacă în această perioadă „nu a existat o comparație explicită a orașului [București] cu centrele urbane occidentale, a existat o insistență asupra salubrității, curățeniei și esteticii urbane, care au fost echivalate în mod similar cu concepte a unei societăți civilizate, urbane.”^[11] La fel ca și în orașele vestice, în spațiul public, câinii trebuiau să fie ținuți în lesă sau să poarte botniță, iar câinii de pe străzi ajungeau să fie văzuți ca o problemă pentru orașul București care se definea ca un centru urban modern.^[12]

Atât în trecut, cât și în prezent, câinii din spațiul public au ajuns adesea să fie portretizați negativ și în cele din urmă înlăturați, în mare parte, datorită discursurilor despre igienă, siguranță și sănătate publică, cât și a celor despre dezvoltare urbană și oraș civilizat.^[13] Comparabil viziunilor din Occident, câinii din spațiul public românesc sfârșeau în a fi concepuți ca o „mizerie urbană”, ocupând un statut parazitar, motiv pentru care erau și exterminați.^[14] În ce măsură atunci traiectoriile pe care le observăm în alte orașe din Vest nu se regăsesc cumva și la noi în țară? Ce putem spune despre istoriile existente între oameni și „câinii vagabonzi” de pe teritoriul României? Și când, sau cum, a început să fie problematizată prezența lor în orașe?

Când vine vorba de prezența animalelor de companie, alături de pet shops, acestea par să fi devenit fenomene tot mai vizibile și legitime pe scară largă în România numai după ’89, cu toate că în perioada socialismului de stat exista totuși o categorie similară acesteia, cea a câinilor „de agrement” care puteau fi ținuți în apartamente cu aprobarea asociației de locatari și atâta timp cât cetățenii plăteau taxele aferente acestora – conform legii 25 din 23 Decembrie 1981.^[15] Trebuie remarcat, însă, că „a cheltui bani sau timp pentru un animal care nu dă nimic înapoi era considerat un obicei burghez Occidental”.^[16] Lavrentia Karamaniola observă în teza ei de doctorat în antropologie, că pe parcursul anilor 1850-1900, în documentele departamentului de salubritate, este menționată și o categorie a câinilor „de lux”.^[17] Totuși, acest lucru nu înseamnă neapărat că aceștia ocupau rolul de pets cum înțelegem în prezent această categorie care s-a schimbat foarte mult în ultimii ani, mai ales luând în considerare faptul că în acest grup au fost încadrați pentru o perioadă de timp și câinii ținuți special pentru vânătoare.^[18]

Cum rămâne cu „câinii vagabonzi”, însă? Începând cu 2013, odată cu moartea tragică a lui Ionuț Anghel, „problema câinilor vagabonzi” a devenit mult mai vizibilă în țară. După anumite relatări, băiețelul de patru ani decedase datorită rănilor grave obținute în urma unei interacțiuni nefericite cu o haită de câini într-un parc din București. Alte relatări ne spun că a fost cel mai probabil vorba de un câine de luptă sau că tragedia întâmplată a avut loc mai degrabă la 200m distanță de Parcului Tei pe o proprietate privată. Retrospectiv, nu pare să fie foarte clar ce s-a întâmplat odată ce băiețelul a rămas nesupravegheat.^[19] Însă, discursurile despre apartenența câinilor în spațiul public, numărul acestora și ce anume este adecvat, civilizat și European de făcut în privința câinilor de pe străzi, au luat amploare. Cu toate că această tragedie a declanșat diferite modificări și clarificări legislative mobilizând în lunile ce au urmat o serie de acțiuni ostile împotriva câinilor de pe străzi, prezențele acestora au fost demult văzute ca o problemă socială care trebuia eradicată.

Existența câinilor în spațiul public românesc este adesea atribuită regimului ceaușist și demolărilor pe scară largă în urma cărora cetățenii relocați, de la casele cu curți la apartamentele rezidențiale, și-ar fi abandonat câinii pe străzi.^[20] Această poveste nu este în întregime falsă, dar nu arată tot contextul de la vremea respectivă. Numărul câinilor de pe străzi a crescut într-adevăr în 1980, dar acest fenomen este datorat și faptului că regimul, în lipsa fondurilor pentru „curățarea” orașului, a devenit mai puțin eficient în „gestionarea” adică omorârea câinilor de pe străzi.^[21] De asemenea, din moment ce acești „câini de pază” care locuiau la curți nu erau propriu-zis „animale de companie”, iar proprietatea privată pe care aceștia trebuiau s-o protejeze nu mai exista, rolul lor a devenit irelevant.^[22] După cum analizează și Karamaniola: am putea la fel de bine susține că „statul nu s-a ocupat de ceilalți, locuitori non-umani” de la curțile caselor, în loc să spunem că au fost abandonați de oameni.^[23]

Prezența câinilor liberi pe teritoriul României nu poate fi atribuită în întregime acestor evenimente, până la urmă câinii trăiesc în spațiul public de secole întregi.^[24] Având în vedere primele documente oficiale dedicate eliminării câinilor de pe străzi – apărute încă de la începutul secolului al XIX-lea – am putem afirma cu încredere că această „problemă a câinilor” nu a pornit cu demolările care au avut loc.^[25] Portretizarea lor ca o problemă care trebuie rezolvată apare încă de la sfârșitul anilor 1800.^[26] În 1862, de exemplu, câinii care erau găsiți liberi pe străzile Bucureștiului erau otrăviți dacă nu aveau zgardă la gât.^[27] La Focșani, apar, de asemena, mențiuni despre „răul câinilor care umblă pe ulițe și celor ce îi țin nelegați” precum și despre „stârpirea răului produs de câinii vagabonzi” încă din 1865.^[28] Cu aproape 150 de ani în urmă, în 1876, Mihai Eminescu, devenit apoi poet național, cerea și el „o mai strictă mînuire a măsurilor pentru stîrpirea cînilor de prisos”,^[29] iar în perioada pre-ceaușistă câinii de pe străzile din România împreună cu alte animale precum lupii, vulpile, pisicile „sălbatice” și ciorile erau considerate „inamicii economiei socialiste”.^[30] Ce e important de remarcat în acest context este tocmai faptul că discursurile non-apartenenței câinilor în spațiul public, atât în Occident, cât și pe plan local, au devenit tot mai vizibile în ultimii 200 de ani.

Arhivele Naționale ale Municipiului București conțin informații înfiorătoare despre modul în care statul român folosea pieile, grăsimea, și chiar și carnea câinilor de pe străzi în industria încălțămintei, în agricultură și în fermele de fazani și păstrăvi, începând cu anii 1850.^[31] Singurul mod prin care aceștia puteau aduce valoare economiei era prin moartea lor. La începutul secolului XX, în anumite cazuri, aceștia erau uciși cu dioxid de carbon, iar hingherii – sau „jupuitorii orășenești” după cum se pare că erau numiți uneori – erau plătiți lunar, cât și pentru fiecare câine ucis, sumă care se propunea a se calcula în funcție de „numărul perechilor de urechi tăiate din rădăcină și prezentate medicului veterinar sau șefului salubrității”.^[32] În timpul primului război mondial, de exemplu, câinii de pe străzile din România erau uciși cu bâte, loviți direct în cap. Pieile lor erau livrate autorităților germane, iar în anumite cazuri grăsimea acestora era transformată în săpun și oasele lor erau arse și măcinate pentru a fi folosite la îngrășarea porcilor.^[33] Desigur, câinii din spațiul public nu erau singurele animale non-umane a căror piei și membre erau introduse în economie, printre aceștia se numărau și cai, mânji, iepuri, măgari, boi, vaci, viței, bivoli, porci, capre, oi, miei, lupi, vulpi, pisici, corbi și altele animale, o parte dintre acestea fiind văzute ca prădători fără valoare care consumau resursele oamenilor și ale statului.^[34] Deși în perioada socialismului de stat câinii de pe străzi erau uciși constant și poate că într-o oarecare măsură omorârea acestora era mai importantă în perioada aceea decât în prezent, acest fenomen nu s-a oprit în ’89. Asociația pentru protecția animalelor Vier Pfoten calcula că în perioada anilor 2001-2007 s-au cheltuit 9 milioane de euro pentru a „eutanasia” aproape 150.000 de câini din București.^[35] Iar, la scurt timp după tragedia din 2013 și a modificărilor și clarificărilor legislative care permiteau eutanasierea câinilor după 14 zile lucrătoare de la capturarea acestora, Karamaniola sesizează că aproximativ 45.000 de câini au fost uciși în București.^[36]

Exterminarea câinilor de pe străzi și discursul care problematizează prezența lor în spațiul public este atât un fenomen apărut cu mult timp înaintea evenimentelor din 2013 și a demolărilor din perioada ceaușistă, cât și un fenomen care se regăsește în multe alte state, nicidecum unul local, prezent doar pe teritoriul României. Când vine vorba de oraşele vestice, acestea au o întreagă istorie a eradicării şi înlăturării animalelor non-umane din spațiul urban.^[37] Câinii care până în secolul al XIX-lea umblau mai după bunul plac în Occident au avut mult de suferit în momentul în care au început să fie asociați cu un statut invaziv și dăunător.^[38] Un lucru important de remarcat și reamintit este că numai după 1800, marile orașe occidentale precum New York-ul, Londra și Parisul, s-au transformat în orașe tot mai puțin ospitaliere și imposibile de locuit pentru aceștia.^[39] Câinii care trăiau în spațiul public au ajuns să fie tratați ca un surplus care sublima statutul acestor orașe din a fi considerate civilizate și avansate.^[40] Fără valoare, neocupând un loc productiv în modernitatea urbană, considerate chiar o rușine și un pericol public fatal, prezența și mobilitatea câinilor deveneau tot mai greu de tolerat, ajungând să fie reduse și restricționate drastic.^[41] „Câinii vagabonzi” erau asociați cu o anumită „inferioritate” tipică orașelor „necivilizate” și cu o cultură urbană „înapoiată” necaracteristică acestor metropole care se vedeau ca centre ale modernități și a progresului.^[42] Eliminarea „hoinăritului” canin prin urmare se credea pe de-o parte că va îmbunătăți sănătatea publică, bunăstarea clasei de mijloc și a animalelor de companie, scăpând totodată de mușcături și rabie, dar și că va consolida, în cele din urmă, superioritatea acestor orașe occidentale.^[43]

Fie că erau fugăriți și uciși cu bâte improvizate pentru o mică recompensă, spânzurați, sugrumați, asfixiați, electrocutați, înecați câte 200 odată, otrăviți cu cianură de hidrogen și cantități mari de colchicină, supuși vivisecțiilor și chiar torturați sau omorâți mai degrabă discret în adăposturi pentru a nu ofensa sensibilitățile clasei de mijloc, odată nedoriți și asociați cu un statut invaziv, viețile câinilor de pe străzi se încheiau tragic.^[44] Asemenea practicilor care au existat în România, corpurile acestora erau, în anumite cazuri, introduse înapoi în economie de diverși jupuitori și măcelari, care le îndepărtau pielea transformând-o în cizme și mănuși împreună cu grăsimea acestora care ajungea pe mâna producătorilor de lipici.^[45]

Uitându-ne asupra modului în care viețile câinilor din spațiul public se încheiau tragic atât în București cât și în Londra, Paris sau New York, am putea spune că exterminarea câinilor de pe străzi nu este o caracteristică a capitalismului industrial sau a socialismului de stat, ci specifică idealurilor de dezvoltare urbană, ordine și civilizație sau, în alte cuvinte, unor demersuri care vizau „avansul” societății umane. Poate că în ciuda diferențelor sociale, politice și economice, când vine vorba de răspunsul societăților din care facem parte asupra prezenței câinilor pe străzi, ce s-a întâmplat în România nu a fost un caz atât de special în ceea ce privește răspunsul violent oferit, cum este adesea portretizat în presa internațională.^[46] Nu doar că în țară s-au împărtășit viziuni similare celor din Occident, ci s-a încercat, pas cu pas, poate mai anevoios, dar în cele din urmă, aceleași model practicat ca și în Vest.

Uciderea câinilor în masă a devenit o formă de a „civiliza” și „avansa” societatea românească, cum, de altfel, sunt văzute și practicile și relațiile cu câinii ca „animale de companie”, în timp ce prezența câinilor în spațiul public este văzută ca o dovadă a „lipsei de civilizație”.^[47] Aceștia fie „paraziți”, „inamici”, „intruși”, „vagabonzi” și în cele din urmă victime „fără voce” sau în alte cuvinte „necuvântători”, au fost transformați la nivel social într-o problemă rușinoasă pe care societatea „civilizată” trebuie s-o rezolve într-un fel sau altul.^[48] Exterminați pentru „binele” economiei, pentru „binele” orașului sau efectiv pentru „binele comun”, iar mai nou omorâți „uman” pentru „binele” lor, câinii care nu sunt doriți de oameni devin omorâbili într-o societate profund antropocentrică.

În timp ce discursurile „suprapopulării” sunt în strânsă legătură cu urbanizarea, modernizarea și privatizarea diferitor spații, precum și gentrificarea orașelor care creează un context în care prezența câinilor în spațiul public să fie percepută ca un surplus fără valoare, fetișizarea spațiului domestic și transformarea acestora în proprietate privată face ca existența lor să fie acceptată atâta timp cât nu sunt un „deranj” altora și servesc un scop în economia de piață sau aduc un beneficiu proprietarilor. Din inamici ai economiei atunci când sunt pe străzi, câinii ajung „bunuri de consum” în casele oamenilor ca animale „de companie” și totodată – alături de restul familiei – consumatori în adevăratul sens al cuvântului.^[49] În timp ce numărul câinilor de pe străzi a scăzut, numărul animalelor de companie a crescut. Chiar dacă acest lucru nu înseamnă inevitabil că cele două fenomene sunt corelate, nu cred că putem spune că ele nu au nicio legătură între ele. Până la urmă majoritatea discursurilor despre „suprapopulare” pe care le întâlnim au ca scop principal „depopularea” totală sau în proporții semnificative a câinilor „fără valoare” nedoriți de către oameni. Fie că sunt percepuți ca dăunători, fie ca victime și chiar dacă motivele din spate sunt adesea diferite și contradictorii – unele având intenții etice, abordând situația dintr-o perspectivă a responsabilității, grijii și bunăstării animalelor, mult mai admirabile ca altele – nu schimbă faptul că în tot acest timp alți câinii „de rasă” și alte animale non-umane prinse în complexul industrial animal continuă să fie înmulțite forțat într-un ritm inimaginabil (unele dintre ele ajungând hrana altora). Și atunci, în ce măsură putem susține că aceste traiectorii nu conlucrează, având în vedere că înlăturarea anumitor animale și înmulțirea altora, nu doar că legitimizează și mai mult controlul uman al corpurilor și populațiilor non-umane, întărind astfel valorile antropocentrice, dar ușurează indirect, în economia actuală, abandonarea câinilor care sunt considerați o „bătaie de cap” în stradă (când vine vorba de România) sau în adăposturi (în situația țărilor din Vest) pentru a fi înlocuiți ulterior de alții mai „ascultători”, mai „prietenoși”, mai „frumoși”?

Un lucru e clar, aceste transformări ilustrează statutul flexibil pe care animalele non-umane (în special câinii și pisicile) îl capătă în cele din urmă – un lucru despre care am putea spune că este specific „constituției moderne”.^[50] Atunci când rolul pe care câinii îl primesc este clar și îndeplinit cu ușurință, iar beneficiul pe care trebuie să-l aducă este vizibil și prezent, aceștia sunt acceptați, îngrijiți și poate chiar iubiți din toată inima. Dar, în momentul în care anumiți câini se abat așteptărilor umane și devin de „nedorit” – lucru care s-a întâmplat în Occident, s-a întâmplat în perioada socialismului de stat din România și se întâmplă în continuare în prezent în contextul neoliberal – aceștia ajung simple numere ce reprezintă un surplus care trebuie să dispără sau să primescă un alt scop. Sexualitatea acestora, alături de alte aspecte, intră într-un circuit valoric și economic care selectează Animalul în funcție de beneficile aduse Omului.

În ceea ce privește această diviziune între Om și Animal, viziunea profund antropocentrică și felul în care a luat formă avem de-a face cu o întreagă filozofie și o istorie mult prea lungă și încâlcită pentru a fi trasată în câteva rânduri aici, însă trebuie reamintit din nou și din nou că orice animal non-uman care nu este dorit de Om – fie acesta considerat „domestic”, „liminal” sau „sălbatic” – ajunge eventual să fie înlăturat și eliminat într-un fel sau altul atunci când rolul și locul pe care îl ocupă nu este justificabil speciei dominante. Posibilitatea îmbrățișării altor viziuni și valori asupra orașului care să ia în considerare faptul că acesta nu a fost niciodată intrinsec uman, că nu poate fi așa, dar și că nu trebuie să fie așa, este, desigur, mică în lipsa unei culturi politice anti-speciiste de justiție multispecii, non-antropocentrică.^[51]

Discursurile „suprapopularii” sunt adesea înrădăcinate în idei despre ceea ce este „adecvat” și „dezirabil” societățiilor moderne „civilizate” și nu țin atât de mult de depășirea clară a unor limite ecologice care asigură existența speciei în cauză. Sigur, un număr ridicat al câinilor liberi, în funcție de context, este realmente și un efect al procesului de domesticire, a mediului antropic, cât și al abandonului sau al altor factori precum încercările acestora de a evada din captivitate, lucruri despre care vom vorbi mai târziu. Ce e important de remarcat în acest context, însă, este că discursul suprapopulării tratează toți câinii liberi – indiferent de ce câini este vorba – ca un surplus care nu se integrează în societatea modernă. Totuși, nu toți câinii sunt animale de companie care au fost abandonate. Există câini sinantropi, câini nesocializați cu oamenii, câini care au relații complexe și bine stabilite cu alți membrii ai speciei lor sau cu spațiul în care au trăit liberi ani la rând.^[52] În opinia publică însă, toți acești câini și alții care se găsesc în afara proprietății sunt la fel. Câinii liberi sunt predominant văzuți doar ca animale abandonate de oameni, animale care suferă în afara spațiului domestic și care nu pot decât să creeze probleme pentru că sunt nelalocul lor. Găsirea diferitor alternative care includ conviețuirea, cel puțin parțială, cu aceștia sau cu alte animale asociate cu mediul rural și cu cele văzute ca „mizerabile” și „periculoase” indiferent că vorbim de pisici, găini, porci, porumbei, șoareci sau câini „fără stăpân”^[53] este o idee de neconceput pentru orașul modern, urban, „civilizat” și mai nou „smart”.

Cu toate acestea, prezența câinilor în spațiul public nu a fost mereu automat asociată de toți cetățenii cu ceva în întregime de nedorit. De exemplu, după demolările care au avut loc, câinii de pe teritoriul României au fost văzuți și ca „animale comunitare”.^[54] Chiar dacă situația lor era mult departe de a fi considerată ideală, acești câini erau portretizați adesea și ca locuitori ai spațiului verde, curților și trotuarelor dintre clădirile rezidențiale. Însă, câinii comunitari au ajuns, în cele din urmă, să fie detestați – în special din 2013 încoace – iar ideea că aceste „potăi comunitare”, după cum sunt numiți pe forumuri online, ar avea dreptul să fie în spațiul public a ajuns să fie considerată fie „înapoiată” și „iresponsabilă” fie influențată de o „mentalitate socialistă” sau ceva ce doar un „țăran” sau poate o „babă comunistă” ar putea afirma.^[55] Această așa-numită „mentalitate” socialistă sau rurală are adesea aceeași semnificație în discursul public deoarece „socialismul este văzut că ar fi adus mai multă ruralitate în oraș”.^[56] Prin ochii clasei de mijloc, cât și a instituțiilor publice și a altor actori uneori, încercarea de a conviețui cu câinii din spațiul public, devine o dovadă a unui comportament „primitiv” și „necivilizat” al oamenilor care nu știu să trăiască într-un oraș modern urban.

Practicile înlăturării animalelor non-umane din spațiul public asociate discursurilor despre modernizare, igienă, siguranță, oraș civilizat și ulterior European pe care România le-a susținut în ultimii 200 de ani, comparabile celor din Europa de Vest și America de Nord, s-au sedimentat. „Civilizarea” societăților – fenomen pe care astăzi, în funcție de context, îl asociem tot mai mult cu un proiect colonial, cu un „progres” umanist, cât și poate chiar cu un proces de domesticire violent sau cu schimbările climatice și ecologice, adică nu doar cu niște simple evenimente imparțiale – a străpuns fiecare aspect al vieții umane și non-umane. Însă, în orice ansamblu există și găuri, puncte de plecare spre alte realități și alte relații și rețele socio-politice.^[57] Atenția acordată locuitorilor non-umani din spațiul urban poate fi schimbată – cel puțin parțial – și aprecierea orașului ca spațiu mai-mult-decât-uman poate fi cultivată începând cu mișcările de justiție socială.

Reasamblând rețelele și legăturile care construiesc realitatea și fenomenele prezente acesteia, animalele non-umane nu sunt doar niște simple lucruri peste care se scrie Istoria sau „bune de gândit” cum le place academicienilor să evidențieze.^[58] Chiar dacă în Europa și în Occident, animalele non-umane au fost – și încă sunt – adesea considerate parte din fundal, acestea au fost mereu agenți în adevăratul sens al cuvântului. „Animalele nu devin «în mod natural» proprietate privată, așa cum nici oamenii nu ajung «în mod natural» să își vândă munca“ ci există în acest sens o istorie activă „de expropriere, exploatare și rezistență”.^[59] Implicarea și rezistența acestora, precum și contribuția și impactul lor, au fost constant prezente în societățiile din care facem parte cu toate că au fost, în același timp, invizibilizate și rareori recunoscute și apreciate.^[60] Evadând periodic din cuşti, refuzând să asculte și să îndeplinescă comenzi, animalele non-umane, prin felul în care și-au înfruntat și atacat adesea numai posesorii lor – având un scop și o țintă fixă – nu doar că au o istorie, – și o conștiință morală față de alte persoane – dar sunt actori centrali în propria lor eliberare, după cum ne arată Jason Hribal și Sarat Colling în carților lor, „Fear of the Animal Planet: The Hidden History of Animal Resistance” și respectiv: „Animal Resistance in the Global Capitalist Era”.

Chiar mai mult decât agenți în propria lor eliberare, când vine vorba de câinii din spațiul public, aceștia s-au alăturat inclusiv diferitor proteste stradale, cum ar fi cele din Grecia și Chile, împotriva măsurilor de austeritate și respectiv, împotriva brutalității poliției. Prin loialitatea lor față de protestatari și studenți, fiind permanent de partea acestora și luptând împotriva statului și a poliției, mai mulți câini de pe stradă au devenit simboluri în aceste mișcări pe care le-au protejat. Kanellos (scorțișoară în greacă), Loukanikos (botezat așa pentru că-i plăceau cârnații, numit uneori și Louk) care a murit din cauza ingerării de gaze lacrimogene, Thodoris (confundat uneori cu Loukanikos), Negro Matapacos (de la matar, a ucide în spaniolă și argoul chilian paco, adică polițist) numit uneori și El Negro, precum și Pepe Matapacos (sau simplu Pepe), sunt probabil doar câțiva dintre acești câini de pe stradă care au ajuns bine cunoscuți la știri, în documentare și în alte contexte ca riot dogs.^[61]

Acești locuitori urbani ai altei specii, inamici ai ordinii publice și aliați ai mișcărilor de justiție socială, ne-au arătat, cât se poate de clar, că putem întreține și alte legături, diferite celor din trecut, cu câinii din spațiul urban și că aceștia nu sunt un „surplus de înlăturat” ci actori sociali cu propriile lor preferințe, motivații și relații. Observând, asemenea lor, vulnerabilitățiile pe care le împărtășim putem menține și cultiva spațiile, identitățile și relațiile noastre comune înspre o cultură mai-mult-decât-umană. Această conviețuire, însă, nu este ușoară și nu putem pretinde să fie lipsită de orice conflict.^[62] Dar, cu toate acestea, rămâne un proiect anti-speciist și anti-autoritar posibil. Conviețuirea alături de alte animale în spațiul public este, după cum vom vedea, atât un proiect de justiție multispecii, critic antropocentrismului, care vine dintr-o recunoaștere a modului în care locuitorii non-umani ai orașului au fost portretizați de-a lungul timpului, cât și un proiect pozitiv, un proiect de revendicare și transformare a spațiului urban (uman) într-un oraș atent și altor specii care îl locuiesc.

Note