Dacă ai intrat vreodată în contact cu câinii din spațiul public, cu adăposturile în care ei ajung, cu modul în care societatea noastră „se ocupă” de aceștia, știi că există probleme structurale serioase. Poate nu te-ai gândit atât la modul în care cadrul legal este formulat, înțeles și aplicat, dar știi că felul în care sunt tratați câinii de pe străzi este profund nedrept. Oricine s-a confruntat cu felul în care statul român a făcut posibilă moartea a mii și mii de câini știe acest lucru. Oricine a călcat într-un adăpost public, a adoptat, a ținut în foster, a semnat petiții de-a lungul timpului, cel mai probabil, știe. Există un cadru instituțional și un ansamblu de relații, atât din sfera publică cât și privată, care permit și creează grave violențe împotriva lor. Conștientizarea acestei realități crâncene poate produce un sentiment de blocaj, însă presiunea publică din ultimul timp indică că acest sistem poate ceda, poate chiar mai repede decât pare.

Pentru a înțelege câinii și pentru a avea relații mai bune cu ei trebuie să decentrăm privirea dominantă față de aceștia, adică acea privire umanistă, profund antropocentrică, răspândită în societatea în care trăim. Acest proces implică o muncă de traducere a unor dimensiuni mai-mult-decât-umane, regândind istorii, relații și identități „de altundeva”. Metaforele și analogiile artistice pot juca un rol vital în acest proces de traducere a unor realități asupra cărora nu avem acces direct, ancorându-ne într-o lume pe care noi, oamenii, prin pereții care ne despart de alte animale, fie că sunt din beton sau ideologici, nu o putem vedea și înțelege cu ușurință.

În urma evenimentului tragic care a avut loc sâmbătă, 21 ianuarie, când Ana Oros, o femeie de 43 de ani, a murit după ce a fost mușcată de mai mulți câini în zona Lacului Morii, ura, groaza și frica au intrat rapid în discursul public. În locul grijii, doliului, și a unei înțelegeri mai aprofundate a contextelor care duc la interacțiuni nefericite cu câinii, s-a aruncat vina din stânga-n dreapta…