Mai repede mori fulgerat decât mușcat. O „problemă” ce ține de siguranță.

text de Aron Nor, ilustrație de Mina Mimosa

În cercurile pro-eutanasiere, câinii din spațiul public sunt portretizați ca niște „fiare însetate de sânge” care în orice moment își pot arăta natura lor periculoasă, atacând grav oamenii.^[1] „Problema mușcăturilor” și subiectul agresivității câinilor nerestricționați fizic dau naștere multor frici și anxietăți în rândul cetățenilor. Transformarea lor într-un „factor de risc” asupra „siguranței publice” are loc constant atunci când subiectul câinilor de pe străzi apare în atenția publică. În lista de opinii a unei propuneri legislative din 2026 care introducea — printre alte lucruri — interzicerea „eutanasierii” câinilor, o persoană acuza câinii din spațiul public ca fiind responsabili pentru „mușcarea” și „mutilarea” a „zeci de mii” de oameni, menționând chiar că aceștia ar fi fost „sfârtecați” și „mâncați de vii”.^[2] O altă persoană care se opunea modificărilor legislative portretiza câinii ca „vânători în haite” care „terorizează” oamenii, indicând apariția unor efecte „deosebit de grave” dacă aceste schimbări ar fi aprobate și dacă câinii capturați ar putea fi repuși în teritoriu după ce sunt sterilizați.^[3] În același timp, pentru Asociația Pro Civilizație, copiii din România „cresc obligați să circule prin teritoriile haitelor” — „terorizați” și „omorâți” de câini.^[4] Aceste câteva exemple surprind modul în care câinii de pe străzi continuă să fie construiți discursiv, chiar și în ziua de astăzi, ca un „pericol public” și ca o „problemă” de rezolvat.

Câteva evenimente tragice înțelese superficial, relatări personale nefericite, imagini ale rănilor provocate de câini (importate uneori chiar și din alte țări), precum și diferite cifre estimative despre mușcături (neconfirmate corespunzător sau decontextualizate), alcătuiesc rapid o imagine de ansamblu.^[5] Dacă ar fi să ne imaginăm că orice câine pe care-l întâlnim ne poate brusc mușca, și că orice mușcătură ne poate lăsa și o rană, poate una gravă, fatală chiar, câinii par într-adevăr extrem de periculoși. Dar sunt ei mai periculoși decât diferite obiecte banale cu care oamenii interacționează zi de zi?

Janis Bradley evidențiază că în SUA „un copil are mai multe șanse să moară sufocat de un balon sau să cadă dintr-un leagăn” decât să moară mușcat de un câine, iar un adult are „de cinci ori mai multe șanse de a fi ucis de un fulger” decât de un câine.^[6] De fapt, peste 99,99% din toate mușcăturile cauzate de câini nu provoacă decesul persoanei mușcate.^[7] Desigur, astfel de decese sunt extrem de rare și în Europa, incidențele la 100.000 de locuitori fiind comparabile (0,010 în SUA și 0,009 în UE) conform unui studiu din 2020.^[8] În UE, această incidență variază între 0 (în Irlanda) și 0,0448 (în Ungaria), România având o incidență de 0,0184.^[9] Cu alte cuvinte, lucrurile nu stau semnificativ diferit pe plan local. Pe parcursul a 21 de ani (1995-2016) sunt estimate 67 de decese în țară cauzate în urma mușcăturilor de câini — Franța și Ungaria având, de exemplu, un număr mai mare de decese, respectiv 79 și 94 în aceeași perioadă de timp. Pentru a pune această cifră în perspectivă, în România 724 de persoane au murit fulgerate în numai 16 ani (1999-2015).^[10] Iar comparativ cu decesele rezultate în urma accidentelor rutiere (16.255 în doar 6 ani, în perioada 2005-2010) sau cu decesele premature atribuibile poluării aerului (între 25.400 și 27.280, doar în anul 2015), a muri fulgerat este o realitate rară.^[11] De fapt, este atât de rară încât a muri mușcat de un câine devine ceva, aproape, absolut fantastic. Absurditatea discursului alarmist cu privire la mușcăturile de câini, prezent atât în Vest, cât și pe plan local, devine evidentă în momentul în care punem toate aceste date împreună într-un mod comparativ și ne gândim pe scară largă, de exemplu, la infinitele interacțiuni care au loc zi de zi între câini și oameni. De fapt, este de-a dreptul surprinzător cât de rar reacționează câinii cu furie, luând în calcul toate aceste interacțiuni și toate normele, așteptările și structurile umane existente care le afectează, în diferite moduri, viața.^[12] Deși des mediatizate, cazurile fatale au loc numai printr-un amalgam de factori ce creează o situație cât se poate de excepțională. În realitate, aceste incidente sunt extrem de rare.^[13] Majoritatea mușcăturilor — atunci când chiar au loc și lasă o rană — nu sunt deloc severe.

Câinii au diverse mijloace de a evita un conflict, iar tendința de a mușca apare mai degrabă atunci când aceștia simt că nu există altă soluție.^[14] Răspunsurile agresive nu apar magic din simpla prezență a câinilor în spațiul public.^[15] Studiile arată că nu există un singur factor responsabil ce conduce la un comportament agresiv, ci un cumul de influențe și factori — de mediu, sociali, culturali, comportamentali, demografici, genetici și epigenetici — care, acționând împreună, pot crește frecvența și severitatea mușcăturilor.^[16] Agresivitatea este, de asemenea, tratată în mod diferit când este direcționată înspre persoane cunoscute față de atunci când este orientată înspre persoane necunoscute. În primul caz, aceasta pare să fie mai mult caracterizată de un factor iritant și enervant (cum sunt restricțiile și atingerile umane nedorite sau imobilizarea fizică), pe când în al doilea caz e definită mai degrabă de o frică față de lucruri, interacțiuni și persoane nefamiliare.^[17] Unul dintre motivele pentru care oamenii ajung să fie mușcați este că, prin apropierea lor față de câini, aceștia nu reușesc să traducă semnele timpurii ale disconfortului pe care-l pot crea.^[18] Un alt motiv este că acele semne au fost ignorate în mod repetat de-a lungul timpului, astfel câinii învață să sară peste ele dacă consideră că nu mai funcționează.^[19]

Autoapărarea în fața unui pericol perceput, protejarea unei resurse importante și intenția de a avea control asupra situației sunt văzute ca obiective tipice ale unui comportament agresiv.^[20] Agresivitatea este considerată de multe ori o formă de comunicare menită să creeze distanță și este încadrată în diferite studii ca fiind teritorială, maternă, legată de anumite resurse, datorată frustrării și iritării, precum și indusă de durere, frică și alți factori.^[21] Cu toate acestea, „nu există un consens clar cu privire la caracteristicile comportamentului agresiv care conduc la definirea acestuia ca fiind «problematic»”, iar termenul de agresivitate însuși nu este bine definit în literatura de specialitate.^[22] De fapt, în multe studii nu este clar nici ce se înțelege prin „mușcătură de câine” și ce poate să fie considerat un comportament jucăuș neagresiv, motiv pentru care uneori același câine poate să fie clasificat atât ca un câine care mușcă într-un studiu, cât și ca un câine care nu mușcă în altul.^[23] Ceea ce este caracterizat subiectiv ca un comportament agresiv poate să fie, de altfel, un lucru extrem de comun și normal în relațiile multor oameni cu câinii.^[24] A cataloga mârâitul și alte semne care par amenințătoare drept un comportament „periculos” este înșelător. Aceste semne nu sunt doar cât se poate de obișnuite, dar un istoric în care acestea sunt prezente nu poate prezice dacă câinele în cauză va mușca și, în cazul rar în care se întâmplă, dacă mușcătura va cauza și o rană.^[25] Mai mult decât atât, câinii sunt supuși unor așteptări ridicol de mari în societatea în care trăim, iar un refuz absolut normal din partea acestora într-un astfel de context absurd poate să fie transformat într-un comportament „problemă” când acesta este privit prin clasica poveste a domesticirii câinilor.^[26] În acest sens, respingerea legitimă a unor realități și circumstanțe moderne în care aceștia sunt forțați să trăiască nu este recunoscută ca atare, ci catalogată ca o „problemă” a individului.^[27] Așadar, pe lângă faptul că agresivitatea și lipsa ei sunt adesea separate de o linie arbitrară, așa-numitele „probleme comportamentale” par să fie, în realitate, un mecanism de adaptare la un anumit context sau tocmai o formă de rezistență la acesta.

Aceste chestiuni nu sunt deloc neglijabile. Cu toate acestea, putem observa că frica și anxietatea câinilor nu sunt doar periodic menționate în multe studii, ci și frecvent asociate cu un comportament agresiv.^[28] O bună parte din mușcăturile provocate de câini par să fie cauzate de câini speriați și anxioși, care pot avea de cinci ori mai multe șanse să fie agresivi.^[29] Frica de oameni și, cel mai probabil, agresivitatea defensivă asociată acesteia, este des asociată cu lipsa unei varietăți de interacțiuni sociale pozitive, cât și cu practici coercitive, punitiv-abuzive și invazive sau cu un control uman sever.^[30] Dacă ne uităm la felul în care câinii implicați în mușcături fatale sunt crescuți și tratați de către oameni, putem observa, într-un studiu din SUA pe 256 de decese, trei factori co-ocurenți cu privire la acest lucru: felul greșit în care proprietarii au gestionat câinii (37,5%), o istorie de abuz și neglijență din partea acestora față de câini (21,1%) și izolarea câinilor de interacțiuni pozitive regulate (76,2%), adesea prin lanțuri, țarcuri și spații închise.^[31] Alte studii au atras atenția că diferite frici și anxietăți pot fi intensificate de anumite predispoziții genetice, de sterilizarea câinilor, de inactivitate, de mediul urban sau de un trai izolat.^[32] Fără îndoială, relațiile oamenilor cu câinii joacă un rol esențial. Iar lipsa socializării poate avea consecințe grave pentru câinii care trăiesc alături de noi — cu toate că practica, în sine, nu este lipsită de probleme într-o societate antropocentrică în care aceștia nu pot alege ce este mai bine pentru ei.^[33]

Mai multe cercetări din Vest evidențiază că majoritatea mușcăturilor au loc acasă, în familie (80,2% din cazuri în SUA, conform anumitor estimări) și că o mare parte din câinii implicați sunt cunoscuți de persoanele mușcate.^[34] Desigur, acest procent poate să fie influențat de faptul că mulți câini din SUA își petrec majoritatea timpului izolați în casele oamenilor.^[35] Tendința acestora de a minimiza riscurile din partea câinilor cunoscuți și de a le exagera pe restul poate oferi un indiciu în ceea ce privește preponderența mușcăturilor asupra copiilor în cadrul familiei.^[36] Cu toate acestea, situația este mai complexă. Mușcăturile severe ce pot provoca cele mai grave leziuni sunt și ele mai des întâlnite acasă, în timp ce incidentele mai puțin severe au adesea loc în spațiul public.^[37] Cu alte cuvinte, atât gradul de agresivitate, cât și incidența accidentelor, este foarte posibil să crească în spațiul domestic, nu să scadă. Etologul și biologul Roberto Bonanni evidențiază că, deși „problema mușcăturilor” este „cu adevărat foarte complexă, dovezile științifice disponibile până în prezent indică faptul că izolarea câinilor liberi este puțin probabil să o rezolve”.^[38] În casele oamenilor, câinii nu au libertatea de a se mișca și de a alege după bunul plac. Bonanni precizează că spațiul domestic aduce o mulțime de constrângeri și restricții ce pot crea neînțelegeri de comunicare și imposibilitatea de a exprima anumite trăsături și interacțiuni sociale importante pentru câini.^[39] Deoarece alegerile oamenilor primează în acest spațiu izolat, casa umană poate genera diferite conflicte și frustrări, creând un mediu în care șansele unui răspuns agresiv cresc.^[40] Comparativ cu situațiile în care câinii trăiesc în libertate, spațiul domestic poate stimula și agrava un comportament agresiv.^[41] Așadar, contrar opiniei răspândite, câinii din spațiul public nu reprezintă o „amenințare” mai mare decât aceia care trăiesc în casele oamenilor; mai multe dovezi indică tocmai opusul.^[42]

România nu este singura țară unde găsim câini care se plimbă liber în spațiul urban sau în zone rurale. Mereu au existat, și încă există, relații diverse cu aceștia, precum și câini care adoptă un stil de viață comensal. India și Turcia sunt probabil cele mai bine cunoscute țări în care câinii liberi își fac vizibilă prezența, dar ei pot fi observați uneori și în alte țări unde poate ne așteptăm mai puțin. În Italia, de exemplu, găsim diverse populații de câini care trăiesc în libertate. Dintre aceștia, Bonanni indică faptul că puțini indivizi ar putea fi catalogați drept periculoși și că marea majoritate nu reprezintă niciun pericol pentru oameni.^[43] Mai mult, abilitățile care le permit atât câinilor, cât și oamenilor să comunice și să coabiteze în spații antropice sunt și ele prezente.^[44] Grupul de cercetare The Dog Lab, IISER Kolkata, din India, precizează că o bună perioadă din timp câinii de pe străzi sunt pur și simplu inactivi.^[45] Aceștia își petrec doar 2% din timpul lor activ în interacțiuni cu oamenii, majoritatea având un caracter pozitiv și rezumându-se la interesul acestor câini de a aborda oamenii și de a fi hrăniți și mângâiați.^[46] Pentru mulți câini, spațiul public oferă o diversitate de experiențe cu o gamă largă de actori umani și non-umani. Acest lucru poate juca un rol important în dezvoltarea lor individuală și în abilitatea acestora de a naviga sau de a ignora, fără dificultăți, diferite contexte și situații sociale.

Postările pe rețelele de socializare, articolele de presă sau diferitele legi și reglementări care problematizează acești câini în prezent nu sunt simple surse obiective, ci ceea ce Claudia Towne Hirtenfelder numește „spații de configurare” ale diferitelor înțelegeri și cunoașteri față de ei.^[47] Deși putem extrage suficiente dovezi empirice că lipsa unui „stăpân” uman, precum și libertatea de mișcare a câinilor sau „rasa” acestora (identificată incorect în diferite circumstanțe) nu sunt, în sine, sursa diferitelor mușcături, aceste dimensiuni modelează frecvent politicile publice.^[48] Mai mult, câinii „periculoși” nu sunt asociați doar cu anumite categorii de câini — precum „pitbull-ul” (o categorie difuză ce nu denotă o rasă anume) care a acaparat presa externă sau „maidanezul” (vizibil în discursurile locale) — ci și cu anumite categorii sociale de oameni. Felul în care acești câini ajung să fie transformați în animale „problemă” — atât prin statutul cât și prin relațiile lor — este strâns legat de anumite prejudecăți existente în societate.^[49] Relațiile de conviețuire cu câinii ale diferiților oameni care trăiesc predominant la periferia orașelor — fie că vorbim de persoane rasializate sau în situații precare — sunt văzute în mod negativ atunci când nu se aliniază unor viziuni occidentale și „moderne”. Prin prisma acestor imaginarii politice, câinii care nu trăiesc exclusiv ca animale „de companie” în cadrul familiei nucleare și a căror mobilitate nu este strict restricționată proprietății private devin automat „nelalocul” lor și potențial „periculoși”. Câinii de pe străzi și oamenii alături de care întrețin diferite legături sociale sunt, în acest sens, un simbol al „subdezvoltării”, construiți discursiv ca fiind „lipsiți de civilizație”.^[50] A echivala riscul de a fi mușcat cu anumite categorii de câini — construite pe baza aspectului, statutului sau relațiilor lor — nu este doar neștiințific și ineficient în prevenția mușcăturilor în general, ci și un mod de a reda discursiv „problema” și „soluțiile” acesteia printr-o lentilă clasistă, rasistă și heteronormativă, precum și prin perspectiva unei forme de imperialism cultural. Acest lucru devine evident în momentul în care câinii „problemă” sunt tocmai acei câini care trăiesc în anumite țări, zone din oraș sau relații cu oamenii și spațiul public considerate „înapoiate”. Chiar dacă acești câini — fie sinantropi, comunitari sau pur și simplu neînregistrați — nu reprezintă automat un risc mai mare decât alți câini sau decât alți factori sociali și economici la adresa cetățeanului uman, ei sunt construiți adesea ca un „pericol public” prin prisma diferitelor asocieri discursive cu persoane, situații și contexte considerate „problematice”.^[51] Articolele de presă și acțiunile ostile ale autorităților publice joacă un rol important în problematizarea lor. Însă imaginea acestora ca actori care sunt „nelalocul” lor se conturează și prin ochii clasei de mijloc, ai turiştilor, sau ai diferitelor persoane, în majoritate nerome, care, intenționat sau nu, normalizează anumite practici de relaționare cu câinii întâlnite în Europa de Vest. Subiectul „deținerii responsabile” reprezintă, de exemplu, un mod prin care aceste relații cu câinii ca „proprietate” și ca animale „de companie” sunt legitimate discursiv în detrimentul altor relații de conviețuire și altor imaginarii politice.

Dincolo de veridicitatea afirmațiilor despre „pericolul” câinilor de pe străzi, însăși producerea discursivă a „riscului” face acești subiecți și relațiile lor gândibile într-un mod particular, în virtutea căruia este posibilă îndepărtarea acestora. Discursurile despre mușcături și „siguranță publică” aduc în prim-plan câinii „fără stăpân” într-o formă care omogenizează subiectivitățile acestora în populații nediferențiate, ușor de guvernat și sacrificat. Problematizarea lor invizibilizează astfel o sumedenie de experiențe, comportamente și relații sociale complexe, precum și diferiți factori antropici ce pot declanșa un conflict.^[52] Aceste dimensiuni rămân ascunse pentru a putea transforma câinii de pe stradă — care trăiesc adesea într-o relație de sinantropie ce nu reprezintă un pericol pentru oameni — într-o „problemă” de gestionat.^[53] Discursul „siguranței publice” nu urmărește felul în care societatea modernă și mobilitățile umane afectează profund viețile câinilor, ci felul în care anumite categorii de câini „deranjează” ordinea publică. Așadar, confortul uman — și adesea al anumitor categorii sociale de oameni — este central în această poveste despre „risc” și despre care public are de „suferit”, acționând mereu în detrimentul câinilor. Nu avem de-a face doar cu o înțelegere greșită a unor date și dovezi empirice cu privire la „pericolul” câinilor de pe străzi, ci cu producerea acestuia și a anumitor „adevăruri” despre câini și relațiile lor.

Cu toate că nu există o singură strategie în prevenirea mușcăturilor, o mare parte din mușcăturile care au loc sunt prevenibile. Însă atâta timp cât diverși actori sociali și instituționali consideră câinii „fără stăpân” o „problemă” prin simpla lor prezență, soluțiile se vor rezuma la acțiuni ostile împotriva lor sau la controlul „raselor periculoase”, ce se dovedește a fi complet ineficient în prevenirea mușcăturilor, având chiar rezultate negative în alte țări.^[54] Ignorând contextul social și politic în care apar anumite conflicte între oameni și câini, precum și limbajul canin sau felul în care oamenii relaționează cu alte animale, știrile produc și reproduc anumiți câini ca animale „problemă” — folosindu-se inclusiv de imagini de stoc pentru a sugera „agresivitatea” acestora. Acest lucru accentuează sentimentele de ură și dispreț la adresa câinilor comunitari, problematizând existența lor în societate, precum și relațiile diferiților oameni cu care aceștia sunt asociați. Mediatizând diferite cazuri rare pe care le tratează prin titluri înfricoșătoare și de senzație pentru a vinde o poveste, presa participă activ la exagerarea „pericolului”.^[55] Frecvența și atenția cu care sunt raportate anumite evenimente, deși sunt cazuri izolate, creează panică cu atât mai mult cu cât știrile vehiculate nu oferă o analiză comparativă a riscurilor existente. Prin ceea ce este luat în considerare, numărat, mediatizat și temut, presa împreună cu diferiți actori implicați în gestionarea câinilor invizibilizează o serie de factori contextuali cu privire la mușcături.

În cele din urmă, felul în care „problema mușcăturilor” acaparează atenția publică oferă un pretext pentru îndepărtarea câinilor din teritoriu și pentru exterminarea lor instituționalizată în societatea românească. Jucând un rol elementar în stabilirea „problemelor” publice, am putea spune că presa pregătește totodată și terenul pentru „soluțiile” de remediere a acestora.^[56] Astfel, fără o încercare serioasă de a face dreptate tuturor actorilor sociali implicați, știrile continuă să facă ceea ce știu mai bine în ceea ce privește câinii de pe străzi: să sperie și să șocheze publicul. Iar publicul-țintă, speriat și revoltat pe autorități, închide din nou și din nou ușa unei discuții critice despre relațiile sociale existente și despre dificultățile câinilor — cu sau fără „stăpân” — de a se descurca în societatea antropocentrică în care sunt forțați să trăiască. Zi de zi, lună de lună, câinii „fără stăpân” sunt închiși și uciși în faimoasele adăposturi din țară. Sute de mii de câini omorâți până în prezent.^[57] Totul sub pretextul „siguranței publice”.

Note

Bibliografie

• Antonescu, Bogdan și Felicia Cărbunaru. „Lightning-Related Fatalities in Romania from 1999 to 2015.” Weather, Climate, and Society 10, nr. 2 (Aprilie 2018): 241–252. DOI: https://doi.org/10.1175/wcas-d-17-0091.1.
• Arsene, Carmen. „Proiect Privind Gestionarea Câinilor cu și Fără Stăpân din Timișoara.” Pethope. Accesat în 7 Martie, 2019. http://pethope.ro/docs/Pet-Hope-Timisoara-Proiect-Gestionarea-Cainilor-Fara-Stapan-Timisoara.pdf.
• Blackwell, Emily J., Caroline Twells, Anne Seawright și Rachel A. Casey. „The Relationship between Training Methods and the Occurrence of Behavior Problems, as Reported by Owners, in a Population of Domestic Dogs.” Journal of Veterinary Behavior 3, nr. 5 (Septembrie 2008): 207–217. DOI: https://doi.org/10.1016/j.jveb.2007.10.008.
• Bonanni, Roberto. „Cani Pericolosi E Libertà.” 12 Iulie, 2022. https://robertobonanni.wordpress.com/2022/07/12/cani-pericolosi-e-liberta/.
• Bradley, Janis. „Dog Bites: Problems and Solutions.” Animals and Society Institute (2014).
• Bradley, Janis. Dogs Bite: But Balloons and Slippers Are More Dangerous. James & Kenneth Publishers, 2005.
• Caffrey, Niamh, Melanie Rock, Olivia Schmidtz, Doug Anderson, Melissa Parkinson și Sylvia L. Checkley. „Insights About the Epidemiology of Dog Bites in a Canadian City Using a Dog Aggression Scale and Administrative Data.” Animals 9, nr. 6 (Iunie 2019): 324. DOI: https://doi.org/10.3390/ani9060324.
• Câini Fără Stăpân. „Statistici.” Câini Fără Stăpân. Accesat în 4 August, 2026. https://cainifarastapan.ro/.
• Carvalho, Helotonio. „Air Pollution-Related Deaths in Europe – Time for Action.” Journal of Global Health 9, nr. 2 (Noiembrie 2019). DOI: https://doi.org/10.7189/jogh.09.020308.
• Clarke, Tracey. „Public Perceptions of Breed-Related Risk – Fact Or Fiction?.” În Dog Bites. A Multidisciplinary Perspective, editată de Daniel S. Mills și Carri Westgarth, 84-98. 5M Publishing, 2017.
• Collier, Stephen. „Breed-Specific Legislation and the Pit Bull Terrier: Are the Laws Justified?.” Journal of Veterinary Behavior 1, nr. 1 (Iulie 2006): 17–22. DOI: https://doi.org/10.1016/j.jveb.2006.04.011.
• d’Ingeo, Serenella, Fabrizio Iarussi, Valentina De Monte, Marcello Siniscalchi, Michele Minunno și Angelo Quaranta. „Emotions and Dog Bites: Could Predatory Attacks Be Triggered by Emotional States?.” Animals 11, nr. 10 (Octombrie 2021): 2907. DOI: https://doi.org/10.3390/ani11102907.
• European Environment Agency, European Topic Centre on Air Pollution and Climate Change Mitigation (ETC/ACM). „Air Quality in Europe – 2018 Report.” Publications Office, nr. 12 (2018). DOI: https://doi.org/https://data.europa.eu/doi/10.2800/777411.
• Guenther, Katja M. The Lives and Deaths of Shelter Animals. Stanford, California: Stanford University Press, 2020.
• Hirtenfelder, Claudia Towne. „An Analytical Framework to Understand the Problematization of Urban (Historical) Animals.” Environment and Planning E: Nature and Space 7, nr. 5 (Septembrie 2024): 2182–2203. DOI: https://doi.org/10.1177/25148486241281227.
• Hirtenfelder, Claudia Towne. „Cast Out Urbanites: The Historical Problematization of Cows in Kingston.” Teză de doctorat. Kingston, Ontario: Queen’s University, 2023.
• Howell, Philip. At Home and Astray: The Domestic Dog in Victorian Britain. Charlottesville: University of Virginia Press, 2015.
• Jacobs, C., T. De Keuster și P. Simoens. „Assessing the Pathological Extent of Aggressive Behaviour in Dogs. A Review of the Literature.” Veterinary Quarterly 25, nr. 2 (2003): 53–60. DOI: https://doi.org/10.1080/01652176.2003.9695145.
• Karamaniola, Lavrentia. „Bucharest Barks: Street Dogs, Urban Lifestyle Aspirations, and the Non-Civilized City.” Teză de doctorat. University of Michigan, 2017.
• Kikuchi, Mie și James Oxley. „The Representation of Human-Directed Aggression in the Popular Media.” În Dog Bites. A Multidisciplinary Perspective, editată de Daniel S. Mills și Carri Westgarth, 57-68. 5M Publishing, 2017.
• Legiuitori. „Propunere Lege pentru Modificarea OUG 155/2001 Privind Aprobarea Programului de Gestionare a Câinilor Fără Stăpân.” Senat. 10 Decembrie, 2025. https://www.senat.ro/legis/lista.aspx?nr_cls=L35&an_cls=2026.
• Lockwood, Randall. „Ethology, Ecology and Epidemiology of Canine Aggression.” În The Domestic Dog: Its Evolution, Behavior & Interactions with People, editată de James Serpell. Cambridge University Press, 2017.
• Loder, Randall T. „The Demographics of Dog Bites in the United States.” Heliyon 5, nr. 3 (Martie 2019): e01360. DOI: https://doi.org/10.1016/j.heliyon.2019.e01360.
• Mikkola, Salla, Milla Salonen, Jenni Puurunen, Emma Hakanen, Sini Sulkama, César Araujo și Hannes Lohi. „Aggressive Behaviour Is Affected by Demographic, Environmental and Behavioural Factors in Purebred Dogs.” Scientific Reports 11, nr. 1 (Mai 2021). DOI: https://doi.org/10.1038/s41598-021-88793-5.
• Mills, Daniel. „Dog Bites and Aggressive Behaviour – Key Underpinning Principles for Their Scientific Study.” În Dog Bites. A Multidisciplinary Perspective, editată de Daniel S. Mills și Carri Westgarth, 11-24. 5M Publishing, 2017.
• Minca, Dana Galieta, Florentina Ligia Furtunescu, Giovana Calinoiu, Carmen Daniela Domnariu și Radu Virgil Costea. „Profile of Persons Involved in Traffic Accidents in Romania.” Romanian Journal of Legal Medicine 21, nr. 2 (2013): 155–160. DOI: https://doi.org/10.4323/rjlm.2013.155.
• Newman, Jenny, Robert Christley, Carri Westgarth și Kenton Morgan. „Risk Factors for Dog Bites – an Epidemiological Perspective.” În Dog Bites. A Multidisciplinary Perspective, editată de Daniel S. Mills și Carri Westgarth, 133-158. 5M Publishing, 2017.
• Notari, Lorella, Simona Cannas, Ylenia Agata Di Sotto și Clara Palestrini. „A Retrospective Analysis of Dog–Dog and Dog–Human Cases of Aggression in Northern Italy.” Animals 10, nr. 9 (Septembrie 2020): 1662. DOI: https://doi.org/10.3390/ani10091662.
• Overall, Karen L. și Molly Love. „Dog Bites to Humans—demography, Epidemiology, Injury, and Risk.” Journal of the American Veterinary Medical Association 218, nr. 12 (Iunie 2001): 1923–1934. DOI: https://doi.org/10.2460/javma.2001.218.1923.
• Parkinson, Claire, Lara Herring și David Gould. Public Perceptions of Dangerous Dogs and Dog Risk. Edge Hill University, 2023.
• Patronek, Gary J., Jeffrey J. Sacks, Karen M. Delise, Donald V. Cleary și Amy R. Marder. „Co-Occurrence of Potentially Preventable Factors in 256 Dog Bite–related Fatalities in the United States (2000–2009).” Journal of the American Veterinary Medical Association 243, nr. 12 (Decembrie 2013): 1726-1736. DOI: https://doi.org/10.2460/javma.243.12.1726.
• Pearson, Chris. Dogopolis: How Dogs and Humans Made Modern New York, London, and Paris. Chicago: University of Chicago Press, 2021.
• Podberscek, Anthony L. „Dog on a Tightrope: The Position of the Dog in British Society as Influenced by Press Reports on Dog Attacks (1988 to 1992).” Anthrozoös 7, nr. 4 (1994): 232–241. DOI: https://doi.org/10.2752/089279394787001772.
• Puurunen, Jenni, Emma Hakanen, Milla K. Salonen, Salla Mikkola, Sini Sulkama, César Araujo și Hannes Lohi. „Inadequate Socialisation, Inactivity, and Urban Living Environment Are Associated with Social Fearfulness in Pet Dogs.” Scientific Reports 10, nr. 1 (Februarie 2020). DOI: https://doi.org/10.1038/s41598-020-60546-w.
• Reese, Laura A. și Joshua J. Vertalka. „Understanding Dog Bites: The Important Role of Human Behavior.” Journal of Applied Animal Welfare Science 24, nr. 4 (Iulie 2020): 331–346. DOI: https://doi.org/10.1080/10888705.2020.1790371.
• Reisner, Ilana R, Frances S Shofer și Michael L Nance. „Behavioral Assessment of Child-Directed Canine Aggression.” Injury Prevention 13, nr. 5 (Octombrie 2007): 348–351. DOI: https://doi.org/10.1136/ip.2007.015396.
• Roll, A. și J. Unshelm. „Aggressive Conflicts Amongst Dogs and Factors Affecting Them.” Applied Animal Behaviour Science 52, nr. 3-4 (Aprilie 1997): 229–242. DOI: https://doi.org/10.1016/s0168-1591(96)01125-2.
• Sarenbo, Sirkku și P. Andreas Svensson. „Bitten Or Struck by Dog: A Rising Number of Fatalities in Europe, 1995–2016.” Forensic Science International 318 (Ianuarie 2021): 110592. DOI: https://doi.org/10.1016/j.forsciint.2020.11059.
• Srinivasan, Krithika, Tim Kurz, Pradeep Kuttuva și Chris Pearson. „Reorienting Rabies Research and Practice: Lessons from India.” Palgrave Communications 5, nr. 1 (Decembrie 2019): 152. DOI: https://doi.org/10.1057/s41599-019-0358-y.
• The Dog Lab. „Technical Submission on Behalf of the Dog Lab, IISER Kolkata.” 2025. https://drive.google.com/file/d/1hstYMrdLDFS1waaRJ9fCu0GTsLE0FkJl/view.
• Tiira, Katriina și Hannes Lohi. „Early Life Experiences and Exercise Associate with Canine Anxieties.” PLOS ONE 10, nr. 11 (Noiembrie 2015): e0141907. DOI: https://doi.org/10.1371/journal.pone.0141907.
• Tiira, Katriina, Sini Sulkama și Hannes Lohi. „Prevalence, Comorbidity, and Behavioral Variation in Canine Anxiety.” Journal of Veterinary Behavior 16 (Noiembrie 2016): 36–44. DOI: https://doi.org/10.1016/j.jveb.2016.06.008.
• Voorde, Wim Van de și Dingeman Rijken. „Fatal Dog Attacks.” În Dog Bites. A Multidisciplinary Perspective, editată de Daniel S. Mills și Carri Westgarth, 159-176. 5M Publishing, 2017.
• Weaver, Harlan. Bad Dog. Pit Bull Politics and Multispecies Justice. Seattle: University of Washington Press, 2021.
• Wright, John C. „Reported Dog Bites: Are Owned and Stray Dogs Different?.” Anthrozoös 4, nr. 2 (1990): 113–119. DOI: https://doi.org/10.2752/089279391787057260.
• Zulch, Helen. „Reading Aggressive Behaviour in Dogs: From Observation to Inference.” În Dog Bites. A Multidisciplinary Perspective, editată de Daniel S. Mills și Carri Westgarth, 25-38. 5M Publishing, 2017.