„În vederea reducerii populației de câini fără stăpân…” Un gând despre modificarea OUG 155/2001

text de Aron Nor, cadre realizate de autor pentru filmul Straying home

Dacă ai intrat vreodată în contact cu câinii din spațiul public, cu adăposturile în care ei ajung, cu modul în care societatea noastră „se ocupă” de aceștia, știi că există probleme structurale serioase. Poate nu te-ai gândit atât la modul în care cadrul legal este formulat, înțeles și aplicat, dar știi că felul în care sunt tratați câinii de pe străzi este profund nedrept. Oricine s-a confruntat cu felul în care statul român a făcut posibilă moartea a mii și mii de câini știe acest lucru. Oricine a călcat într-un adăpost public, a adoptat, a ținut în foster, a semnat petiții de-a lungul timpului, cel mai probabil, știe. Există un cadru instituțional și un ansamblu de relații, atât din sfera publică cât și privată, care permit și creează grave violențe împotriva lor. Conștientizarea acestei realități crâncene poate produce un sentiment de blocaj, însă presiunea publică din ultimul timp indică că acest sistem poate ceda, poate chiar mai repede decât pare.

Nu cu mult timp în urmă, a apărut o propunere legislativă (L35/2026) pentru modificarea ordonanței de urgență 155 din 21 noiembrie 2001 privind aprobarea programului de „gestionare” a câinilor „fără stăpân”. Modul în care OUG 155/2001 abordează prezența câinilor pe domeniu public și felul în care ea este interpretată, aplicată și verificată – în special în ceea ce privește „eutanasia”, dar și din punct de vedere al măsurilor preventive care sunt lăsate în plan secund – a creat o mare problemă structurală cunoscută de societatea civilă. Acest model instituțional a permis diferitor asociații sau firme, precum Vetmedan SRL din Suraia sau Asociația Aspa Ivets din Giurgiu, să transforme prinderea și „eutanasierea” câinilor „fără stăpân” într-o afacere. Așadar, chiar și limitându-ne la eliminarea „eutanasiei” din cadrul legal și la prioritizarea sterilizării, a promovării adopției și a informării populației, propunerea legislativă aduce îmbunătățiri evidente. Fără îndoială, inițiativa este mult așteptată de cetățeni și de organizațiile civice. Cu toate acestea, orice propunere legislativă ridică și o serie de întrebări; unele mai vechi, altele mai noi. Multe dintre aceste întrebări ne arată pur și simplu limitele cadrului legal prezent și a „dreptății” pe care o putem face altor animale într-o societate antropocentrică. Indiferent, sunt întrebări care cred că merită să le investigăm în continuare. Dincolo de modul în care propunerea legislativă a fost formulată, de cadrele ei conceptuale, de preconcepțiile despre câinii de pe străzi împărtășite cu OUG 155/2001, aceasta reunește vocea mai multor actori politici din țară, iar acest lucru nu poate fi neglijat. Diferite organizații non-guvernamentale și actori din instituții publice sau implicați în îngrijirea câinilor se aliniază logicii și cadrului interpretativ inițiativei legislative. Așadar, ea necesită o analiză discursivă atentă, cu atât mai esențială în contextul posibilelor schimbări structurale pe care le poate genera.

Având în vedere diferite discuții din spațiul public, privind „tărăgănarea” avizelor favorabile pentru propunerea legislativă – din cauza amendamentelor venite din partea unor ONG-uri – cred că e important să subliniez că nu trebuie să-și facă nimeni griji în privința acestui text. Chiar dacă voi adopta o poziție relativ critică în rândurile care urmează, nu-mi imaginez cum acest articol de blog, citit de o mână de persoane antispeciiste, ar putea bloca, în vreun fel sau altul, propunerea legislativă. În plus, nu am absolut nicio intenție în a face acest lucru. După cum am subliniat anterior, modificările propuse pot aduce anumite îmbunătățiri evidente. Cu toate acestea, aș vrea totuși să ridic câteva întrebări cu privire la logica în care ele operează, deoarece sunt anumite lucruri care rămân nediscutate și neexplorate suficient. În alte contexte, care forțează poziționări binare pro/contra, mă situez, fără echivoc, pro acestor modificări legislative. Însă, pe acest blog, și în cadrul acestei cercetări, urmăresc să analizez diferite logici, discursuri și practici prin care se problematizează viețile câinilor de pe străzi. Nu este vorba de a nega, întârzia sau teoretiza fără sens niște modificări concrete care pot avea efecte pozitive imediate. În plus, este clar că propunerea funcționează în parametri unui anumit regim instituțional, iar intervențiile pe care le poate face sunt și ele limitate. Nu avem de-a face cu condiții ideale și nu putem pretinde altfel. Cu toate acestea, propunerea legislativă se desfășoară într-un cadru discursiv care nu poate fi ignorat, în care existența câinilor din spațiul public reprezintă o „problemă” de rezolvat.

Pentru a oferi un context mai bun lucrurilor pe care vreau să le evidențiez, cred că e important să menționez că eu nu mă ocup de reforme legislative sau de urmărirea modului în care este aplicată legea, ci de studiul unor relații complexe din societate și a felului în care câinii de pe străzi continuă să fie problematizați în prezent, atât discursiv, cât și practic. Mă uit la modul în care corpurile și populațiile acestora sunt guvernate de oameni și așadar la relațiile de putere, și mecanismele de dominație, inerent prezente în viețile acestor câini. Încerc să înțeleg ce fel de relații, moduri de fi, sau comportamente sunt tratate, cât și gestionate, în societatea românească contemporană, ca o „problemă” de rezolvat. Dar și la cum a ajuns “problema câinior vagabonzi” să constituie modul principal prin care privim, răspundem și relaționăm cu anumite populații de câini. Mă angajez așadar într-o reflecție critică atât față de „adevărurile” produse de acest proces, dar și față de acțiunile sau, cu alte cuvinte, „soluțiile” de remediere care apar odată cu problematizarea diferitor relații de conviețuire cu câinii. Totodată, mă uit la ce se urmărește când spunem că trebuie să fim o societate „civilizată”, la ce este dezirabil pentru o astfel de societate, din diferite puncte de vedere, dar și cum, și de ce, au ajuns anumiți câini să fie considerați un „surplus”. În spatele tuturor acestor chestiuni, mă preocupă, însă, cel mai mult, întrebări ce țin de modul în care putem face dreptate câinilor și altor animale din societate. Deci, nu îmi propun să analizez lucrurile într-o manieră cât mai sterilă, sub pretenția unei obiectivități totale și a unei neimplicări politice.

Intenția meu cu acest text nu este o analiză exhaustivă a tuturor modificărilor aduse, acest lucru ar depăși cadrul cercetării mele, precum și posibilitățile unui articol de blog. Nu doresc nici să arăt vreun „adevăr” ascuns, sau să ofer alte „soluții” pe lângă modificările propuse. Soluțiile sunt mereu un răspuns la modul în care este pusă problema. Așadar, aici vreau să-mi direcționez atenția, pentru a reflecta puțin și a ne distanța de discursurile pe care societatea noastră le reproduce. De ce spun asta? Ei bine, pentru că pe câini nu-i preocupă atât cum e cheltuit banul public, sau ce este „mai civilizat”, ci anumite libertăți și posibilități de a exista în lume. Poate că strategic trebuie să rămânem în aceleași discursuri pentru că doar așa putem face muncă de convingere. Trăim într-o societate profund antropocentrică până la urmă, iar dacă scopul este schimbarea unor practici violente și absurde, trebuie să ne folosim de orice discurs ne cade în mâini. Sigur, și acesta este un argument. Însă, în cazul discursurilor prezente nu vorbim doar de o strategie, un compromis care se face pentru a implica un public cât mai mare, un public nefamiliarizat cu diferite probleme cu care se confruntă câinii de pe străzi. Vorbim totodată de un cadru particular care de ani de zile reflectă anumite „adevăruri” față de aceștia. Există diferite valori, credințe și moduri de înțelegere cu privire la ceea ce este „civilizat”, „responsabil” și „uman” care sunt articulate. Sterilizarea și microciparea obligatorie, aplicarea diferitor sancțiuni, transformarea câinilor comunitari în animale „de companie”, șamd. nu sunt doar o simplă strategie de a preveni anumite violențe la care sunt expuși aceștia, ele pun în practică și o viziune politică despre cum ar trebui să arate orașul și relațiile noastre cu câinii. Aceste tehnici disciplinare și de control marchează ce fel de câini, și în ce mod, au dreptul să existe în spațiul public; ne spun ce fel de relații cu ei intră în legalitate, ce fel de categorii discursive și delimitări practice trebuie să respectăm, precum și ce fel de vieți se pot reproduce, și de către cine. „Dreptatea” ne este prezentată în termeni specifici, adesea categorici, existând pe un drum bine bătătorit de alte societăți din Vest pe care trebuie să le urmăm. Însă, această imagine care se conturează de ceva ani, eșuează să ia în considerare un lucru simplu, dar fundamental oricărui proiect de justiție, și anume agentivitatea actorilor implicați și afectați de ceea ce noi credem că este „bine” pentru ei.

În realitate, câinii trăiesc în nenumărate feluri și nu toți câinii de pe străzi sunt câini abandonați. Aceștia au relații sociale și teritoriale complexe, atât conspecifice cât și heterospecifice, iar modul lor de a naviga lumea este cât se poate de diferit, fiind influențat de contextul în care trăiesc. Așadar, nu putem vorbi de un grup omogen, ci de indivizii cu dorințe și interese diverse. Dreptatea nu se limitează la a minimiza suferința acestora prin anumite garanții (de a nu fi ucis, abuzat, încarcerat, privat de resurse indispensabile pentru supraviețuire, șamd.) Cu toate că acestea sunt aspecte cât se poate de esențiale de la care trebuie să pornim, dreptatea implică totodată și un angajament față de oportunitățile pe care ei le au – sau pe care ar trebui să le aibă – în a-și guverna relațiile și a-și găsi binele propriu. Iar acest lucru, cât se poate de esențial și el, nu se regăsește în felul în care dreptatea este imaginată, și cu atât mai puțin în modificările legislative propuse. Însă, dacă ne preocupă serios acest subiect, atunci nu putem să nu vorbim despre modul în care câinii văd lumea și se raportează la ea, sau despre capacitățile și posibilitățile noastre de a respecta acest lucru. Înțelegând diferențele între un câine abandonat recent și un câine care trăiește într-o relație de sinantropie, de adaptare la mediul antropic, este important pentru că orice proiect care pretinde că le face dreptate acestora ține de modul în care nevoile, relațiile, dorințele și proiectele lor individuale sunt onorate, nu de a le prescrie noi cum să trăiască.

Să nu ne înțelegem greșit, nu încerc să neg efectele pozitive pe care propunerea legislativă le poate aduce și nici să o compar în mod nefavorabil cu cadrul legal actual, care este mult mai ostil și mai problematic. Ce vreau eu să spun este că se pierde ceva esențial când dreptatea este articulată doar într-un dialog cu instituțiile statului, sau cu diverși subiecți umani implicați, și ține exclusiv de „moduri de gestionare corecte” a câinilor. În acest dialog instituțional – din care câinii comunitari nu fac parte – este trecut cu vederea o întrebare simplă, dar importantă: ce vor ei până la urmă? Nu modul de gestionare este chestionabil aici – sterilizare vs „eutanasie” – ci logica în care operează legea, relațiile de putere pe care le consolidează.

Există vreun interes real în a proteja și a menține relațiile de conviețuire existente, în a sprijini, într-un fel sau altul, viețile și legăturile pe care diferiți câini le au în teritoriu? Răspunsul este evident: nu. Iar motivul se subînțelege din faptul că prezența acestora pe domeniul public constituie tocmai subiectul problematizării lor. Existența lor este tocmai „problema” pe care ordonanța de urgență 155/2001 încearcă s-o „soluționeze”. Așadar, acesta este și cadrul în care propunerea legislativă pentru modificarea OUG 155/2001 funcționează de la bun început. Așchia nu sare departe de trunchi.

Deși ne leagă mii și mii de ani de relații de comensalism și mutualism cu câinii, știm foarte puține despre ce presupune conviețuirea cu aceștia, în special în termeni în care atât oamenii, cât și câinii, să-și poată urmării propriile proiecte fără a compromite coabitarea însăși pe același teritoriu. În ciuda faptului că aproximativ 75% din câini, la nivel mondial, se plimbă liberi, iar peste 80% din populația globală nu sunt controlați reproductiv, continuăm, din păcate, să ne imaginăm în prezent că existența câinilor pe domeniul public este anomalia de la regulă.^[1] În România, dar nu numai, autonomia de care se bucură acești câini constituie subiectul unei „probleme” create de om, și ține de „siguranța publică”. Așadar, cum, unde, și cu cine, doresc câinii „fără stăpân” să trăiască nu este un subiect pe care-l ia cineva în serios când se vorbește despre a le face dreptate acestora. „Dreptatea”, din punct de vedere legislativ și discursiv, se rezumă la stoparea „izvorului” de câini „fără stăpân”.^[2] Nu vorbesc aici de perspectiva unor persoane precum cea a medicului veterinar Emilia Herescu care a susținut că „animalele fără stăpân sunt o plagă pentru societatea modernă”, ci de o viziune care este răspândită în cercurile pentru protecția animalelor.^[3] Reprezentarea acestora sub forma unui „surplus” se regăsește în mai toate discursurile publice.

Repunerea în teritoriu este totuși sugerată în propunerea legislativă actuală, însă câinii pot fi  aduși înapoi în mediul în care trăiau numai în anumite condiții. Ei trebuie să fie, pe lângă deparazitați și vaccinați antirabic, „clinic sănătoşi”, „acceptaţi în comunitate”, să „nu reprezinte un pericol”, cât și „sterilizaţi, crotaliaţi și tatuaţi”.^[4] De asemenea, aceștia pot fi repuși de unde au fost ridicați numai după ce „personalul de la faţa locului face o evaluare în teren”.^[5] Dacă luăm în considerare faptul că în prezent orice locatar se poate trezi brusc deranjat de existența unui câine din cartier, chiar dacă acesta nu face rău nimănui, și că decizia de repunere nu este clar protejată de lege ci rămâne la latitudinea personalului adăposturilor publice, apar mai multe semne de întrebare. Ce înseamnă, de exemplu, „acceptaţi în comunitate”, despre ce „comunitate” vorbim? Este toleranța oamenilor din zonă un indice suficient de bun? Ce presupune, de fapt, „acceptarea”, și cine se poate opune, sau din ce motive? Deși repunerea în teritoriu este menționată, în practică acest aranjament instituțional poate face ca majoritatea câinilor ridicați să nu fie, de fapt, aduși niciodată înapoi. Interesul legii aici nu este în a face dreptate unor relații pre-existente de conviețuire, sau în a asigura niște drepturi de bază acestor câini, ci în „a nu aglomera adăposturile publice ori adăposturile private” după cum este menționat.^[6] Repunerea în teritoriu nu este un lucru mic, și mă bucur să văd că este luată în considerare, însă motivele pentru care se practică contează și trebuie să nu scăpăm din vedere că scopul practicilor sugerate rămâne mereu, în principal, aceleași: zero câini pe străzi.

Îndepărtarea câinilor din contextele cu care sunt familiarizați nu diminuează numai calitatea vieții lor, prin pierderea mobilității și a relațiilor sociale, dar nu ajută nici în prevenția mușcăturilor, așa cum se pretinde adesea. Motivul este simplu, odată ce un câine este îndepărtat forțat de către om din zona în care trăiește, se deschide o portiță ca un alt câine să ocupe aceea nișă ecologică, ducând în realitate la mai multe conflicte, atât cu alți câini, dar și cu oamenii din zonă. De asemenea, mai multe studii, din Vest, arată că mușcăturile de câini din spațiul domestic, provenite de la câini cunoscuți, sunt de fapt mai severe, necesită mai multă atenție medicală, și apar în zone mai vulnerabile ale corpului, comparativ cu mușcăturile care au loc în spațiul public și cu cele care provin de la câini „fără stăpân”.^[7] Mușcăturile nu dispar peste noapte din societate, așa cum se pretinde. De fapt, îndepărtarea câinilor din teritoriu, sub pretextul „siguranței publice”, ar putea în realitate să le agraveze din anumite puncte de vedere. E posibil ca acest fenomen să se întâmple datorită diferitelor neînțelegeri de comunicare și a unor presiuni caracteristice spațiul domestic.^[8] Din cauza acestor constrângeri – așteptări impuse, control exagerat, spațiu închis, imposibilitatea exprimării unor comportamente normale, naturale, etc. – câinii par să aibă o dificultate mai mare în a ocoli conflictele care apar în interiorul casei.

Dacă ne uităm atent pe plan local, putem observa cum câteva accidente tragice, puțin înțelese de presă, alături de titlurile șocante cu care au fost publicate, și o istorie lungă în care câinii de pe străzi au fost asociați cu diferite boli, precum rabia, a dus la o înțelegere profund denaturată a riscului la care sunt expuși oamenii în ziua de astăzi.^[9] Este suficient să citim opiniile cetățenilor împotriva propunerii legislative și aflăm cât de temuți sunt câinii comunitari în prezent, și ce imagine de „bestii” care te „sfârtecă” cu prima ocazie au primit, ducând la „zeci” de decese „în fiecare an” scoase din burtă.^[10]

Marea majoritate a câinilor care trăiesc în libertate nu reprezintă un pericol pentru oameni, după cum arată mai multe dovezi și după cum afirmă și etologul Roberto Bonanni.^[11] De fapt, o analiză comparativă a riscurilor reale din societate ar confirma același lucru. Majoritatea mușcăturilor nu produc răni grave cum își imaginează diferite persoane.^[12] De fapt, a muri mușcat de un câine este ceva extrem, extrem de rar, și rezultatul unui amalgam de factori contextuali particulari.^[13] Din punct de vedere statistic, ar fi mult, mult mai probabil să mor fulgerat – să nu vorbim de accidentele rutiere sau decesele premature atribuibile poluării aerului, incomparabil mai frecvente. Din păcate, prejudecățile despre aceștia și despre factorii care contribuie la diverse conflicte și interacțiuni negative între câini și oameni sunt atât de răspândite încât relațiile de conviețuire au devenit parcă inimaginabile, cu toate că oamenii și câinii au o istorie foarte lungă împreună și nenumărate interacțiuni fără probleme, zi de zi.

În tot acest cadru al „siguranței publice”, sterilizarea a devenit mai nou „soluția” tuturor „problemelor” oferind „siguranță atât pentru oameni, cât și pentru animale” cum ilustrează o postare de informare pe social media, realizată de mai multe organizații din România.^[14] O perspectivă care se reflectă, implicit, și în propunerea legislativă. „Odată ce câinii au ajuns în stradă, pericolul deja există” ne spune aceasta, sterilizarea fiind prezentată ca „soluția” ideală pentru „siguranța” oamenilor cât și a câinilor. Deși motivele din spate sunt de înțeles, este greu să nu vedem cum se produce un anumit discurs al „adevărului” cu privire la reproducerea naturală a câinilor care este direct corelată cu un „pericol public”, minimizând astfel, totodată, o sumedenie de factori antropici de natură ecologică, culturală și politică, care contribuie la producerea unor riscuri cu implicații mai importante asupra sănătății, atât umane cât și mai-mult-decât-umane.

În cel mai bun caz, dacă ne gândim la ce este drept, sterilizarea ar putea fi considerată o intervenție strategică, într-un context antropocentric în care câinii nedoriți de un anumit segment din societate sunt omorâți. În acest sens, ea oferă, într-un context non ideal, un mod de a preveni anumite violențe grave. Dar ea nu este o practică apolitică. Sterilizarea nu este lipsită de orice fel de probleme, și nici nu este vreo „soluție” ideală. Modul în care aceasta este instituționalizată și universalizată, de exemplu, ca practică obligatorie pentru anumite populații de câini care nu sunt de rasă „pură”, poate avea diverse repercusiuni politice. Sterilizarea este mobilizată ca o tehnică biopolitică de control, care poate ajunge să servească și altor scopuri, mult mai puțin justificabile decât cele de mai sus. Problematizarea, patologizarea și, în cele din urmă, înlăturarea reproducerii din sfera comportamentelor naturale ale câinilor și transferarea controlului asupra ei în mâinile celor care reproduc anumite rase, ridică întrebări serioase cu privire la cui, mai exact, îi este făcută „dreptate”. Ținând cont de contextul ostil în care câinii se află, este ușor să vedem sterilizarea ca o formă de salvare, însă, într-o societate antropocentrică, aceasta funcționează în paralel cu reproducerea controlată a diferitor rase de câini.^[15] Indiferent de problemele de sănătate – și nu numai – care apar odată cu reproducerea forțată de om a anumitor rase „pure”, ea continuă să fie o practică obișnuită în societate, acceptată fără rezerve din punct de vedere legislativ, în timp ce animalele „nedorite” trebuie sterilizate obligatoriu.^[16]

Operația de îndepărtare a gonadelor poate aduce și alte probleme în viețile câinilor. Aceasta poate crește anumite riscuri asupra sănătății pe termen lung, având efecte negative nedorite, lucruri care sunt de multe ori neglijate și minimizate, atât în anumite cercuri academice, cât și în viața de zi cu zi de către medici veterinari și persoane implicate în protecția animalelor. Ovariohisterectomia și orhiectomia, metodele cele mai practicate, nu au doar „efecte pozitive” asupra sănătății. Diferite studii ilustrează o imagine mult mai complexă și contradictorie a acestor intervenții chirurgicale, arătând cât de puțin știm, de fapt, despre efectele lor pe termen lung.^[17] Problemele pe care sterilizarea le ridică sunt, așadar, diverse și complexe din punct de vedere politic, cu atât mai mult cu cât ne gândim la motivele pentru care aceasta este practicată și recomandată uneori, precum eliminarea diferitor comportamente „de nedorit”.^[18] Cine beneficiază și e într-o poziție de a se folosi de această tehnică, și asupra cui este aplicată? Acestea sunt întrebări ce țin de dreptate. Măsura în care sterilizarea ar trebui să fie centrală în modul în care ne imaginăm „dreptatea” sau „siguranța” este, cel puțin, discutabilă. Procedura medicală trebuie tratată ca atare, adică în complexitatea contradicțiilor pe care le aduce într-o societate antropocentrică. Dacă subiectul dreptății ne preocupă în mod serios, atunci nu putem să scăpăm din vedere cât de mult această tehnologie de control reflectă, până la urmă, interesele politice, sociale și teritoriale ale diferitor populații de câini. În ce măsură controlul exercitat – fie el și din considerente de protecție sau bunăvoință – întărește anumite relații de putere, sau de dominație, existente?

Legea nu vizează doar felul în care existența câinilor este condiționată, ci și pedepsirea abaterilor de la prevederile legale. Așadar, în cadrul propunerii legislative, atenția este pusă și pe aplicarea de sancțiuni — prin amenzi, de exemplu — pentru nerespectarea obligațiilor privind sterilizarea și microciparea, precum și pe pedepsirea penală a abandonului, printre alte lucruri.^[19] O problemă care apare când vorbim de acțiuni punitive din partea statului ține de modul în care legea afectează, în mod disproporționat, cetățenii. Diferențele de clasă și de statut social, precum și diferite discriminări preponderent resimțite de comunitățile rasializate și marginalizate vor contribui la modul în care legea o să fie aplicată. Mai mult decât atât, măsurile punitive nu adresează până la urmă motivele pentru care câinii sunt abandonați, care sunt cât se poate de diverse. Totodată, persoanele cele mai responsabile din instituții publice precum ANSVSA, nu vor răspunde niciodată pe deplin atrocităților comise împotriva câinilor de pe străzi la care au închis ochii ani de zile.^[20] Cum anume frica de a nu fi tras la răspundere îi va face pe cetățeni mai atenți la nevoile altor animale? Trebuie să ne întrebăm în mod serios, pe ce cale și în ce măsură un aparat punitiv mai pronunțat contribuie la cultivarea unor relații mai bune, și mai drepte, față de alte animale? În ce manieră poliția și statul protejează, în vreun fel, interesele altor animale, și nu cumva proprietatea privată? Sau, în altă ordine de idei, dacă acest aparat punitiv nu va contribui la criminalizarea diferitor persoane și moduri de relaționare în societate, nu pentru că acestea sunt în sine violente față de alte animale, ci pur și simplu pentru că nu se conformează unor idealuri precise cu privire la oraș, și la ce este „civilizat”.

Auzim frecvent, de-o parte și de alta, că România trebuie să devină o țară „civilizată”. De ce este societatea noastră atât de atașată de această imagine? Și de ce sunt așa multe persoane care luptă pentru drepturile animalelor atât de prinse în ea? Oare nu se știe cum au ajuns alte țări să-și dobândească acest statut? Nu se știe că modul în care cineva (ceva, sau undeva) ajunge să fie numit „necivilizat”, și repercursiunile acestui proces, implică o anumită violență? Nu se știe că, și în Vest, câinii încă sunt uciși, sau că se experimentează pe ei? Câte animale sunt ucise în așa-zis țările „civilizate”? Poate nu se aude îndeajuns despre toate abuzurile sexuale asupra câinilor.^[21] Și despre faptul că aceste violențe au loc în intimitatea spațiului domestic. În sfârșit, poate nu e clar pentru toată lumea în ce relații geopolitice sunt implicate țările „civilizate” pe care România trebuie să le calce pe urme, sau ce războaie finanțează în prezent.

Totuși, de ce ne imaginăm că îndepărtarea câinilor din teritoriu are orice legătură cu a li se face dreptate acestora? De ce credem că așa este mai bine pentru oamenii, pentru Natură, și chiar pentru câini înșiși? De ce ne imaginăm că riscul de a fi mușcat în interiorul casei umane scade față de spațiul public? Și de ce credem că spațiul privat oferă așa multe siguranțe, când atât de multe abuzuri au loc în spatele ușilor? De ce credem că dreptatea ține de control și disciplină? Și de ce o gândim, o formalizăm, și o legiferăm în termeni coloniali? De ce nu vedem în propunerea legislativă expresii precum „respectarea unor relații de conviețuire cu câinii comunitari”? Și de ce, expertiza diferitor „specialiști” nu reflectă și o înțelegere a nișei ecologice în care trăiesc anumite populații de câini sau a relațiilor lor de comensalism/sinantropie? De ce este auto-determinarea acestora, până la urmă, un subiect tabu în toate discuțiile publice care au loc? Și de ce dreptul lor de a exista – indiferent dacă sunt, sau nu, doriți de oameni – nu este încă pe agenda publică? Nu ar trebui ca dreptatea pentru câini să adreseze, în primul și-n primul rând, acest lucru? Cât de greu trebuie să fie să pornim de la faptul că existența lor nu este un subiect de dezbatere?

---

Note