De la agresivitate la comunitate, zece pași înainte

text și fotografii de Aron Nor

În urma evenimentului tragic care a avut loc sâmbătă, 21 ianuarie, când Ana Oros, o femeie de 43 de ani, a murit după ce a fost mușcată de mai mulți câini în zona Lacului Morii, ura, groaza și frica au intrat rapid în discursul public. În locul grijii, doliului, și a unei înțelegeri mai aprofundate a contextelor care duc la interacțiuni nefericite cu câinii, s-a aruncat vina din stânga-n dreapta. Fără rețineri, în avalanșa știrilor, postărilor și comentariilor care circulau pe rețelele de socializare, câinii fără stăpân au fost rapid portretizați ca niște fiare însetate de sânge, iar contextul parcă nici că mai conta. Se zvonește chiar că unii oameni au mers un pas și mai departe în a-și „face dreptate”, ieșind cu arme de vânătoare la omorât de câini.

Dacă ar fi să cercetăm comportamentul câinilor crescuți și adaptați să trăiască în libertate, am observa însă că este puțin probabil ca aceștia să atace oameni, în special într-un mod fatal. Conform studiilor științifice, marea majoritate a câinilor care trăiesc în libertate nu reprezintă un pericol pentru oameni. Indivizii care chiar pot fi periculoși constituie un număr mic din întreaga populație. Cazurile în care aceștia ajung să atace nu sunt doar rare, ci și, cel mai probabil, datorate provocărilor, abuzurilor și agresiunilor repetate din partea oamenilor, sau diferitor factori ce pot provoca frică și anxietate câinilor, de exemplu atunci când aceștia sunt ținuți împotriva voinței lor sau când omul inițiază un contact fizic forțat – fie el și bine intenționat.

Etologul și biologul italian Roberto Bonanni ne spune că acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, deoarece câinele a dezvoltat, timp de milenii, diferite abilități de a colabora, comunica și conviețui alături de oameni și în preajma așezărilor acestora. Câinii care trăiesc de ani buni în libertate, care își caută singuri de mâncare deplasându-se de colo colo fără prea multe probleme, nu sunt tocmai domestici, dar împart zonele rezidențiale cu oamenii, ceea ce înseamnă că trăiesc într-o relație de sinantropie. Acești câini se află într-un raport de adaptare față de mediul antropic, unde ocupă o nișă ecologică particulară. Câinii deținuți, în schimb, sunt de multe ori legați (sau izolați de interacțiuni sociale) o bună parte din zi, nesocializați de mici, foarte teritoriali în jurul locului în care primesc mâncare, și neglijați sau abuzați în diferite feluri – atunci când nu sunt efectiv antrenați să atace. Acești factori pot declanșa și modela un comportament agresiv, creând un context în care câinii deținuți, sau semi-deținuți, să fie mai predispuși să atace oameni. De fapt, câteva studii din Vest arată că mușcăturile cele mai severe, ce provoacă cele mai grave leziuni, sunt mult mai probabile acasă, în spațiul privat, decât în orice alt mediu, în timp ce incidentele cu severitate redusă apar mai des în spațiul public.

Un alt studiu evidențiază că în 256 de decese cauzate în urma mușcăturilor de câini din SUA, în perioada 2000-2009, trei factori sociali au jucat un rol fundamental: felul greșit în care propriatarii au gestionat câinii (37,5%), o istorie de abuz și neglijență din partea acestora față de câini (21.1%) și izolarea câinilor de interacțiuni pozitive regulate (76.2%). Toți acești factori, ce au mai mult de-a face cu felul în care câinii erau ținuți și tratați decât cu ei însăși, puteau fi preveniți.

Agresivitatea este un subiect complex. Literatura de specialitate ne arată însă că nu există un singur factor responsabil de comportamentul agresiv al câinilor, ci o serie de factori sociali, demografici, genetici, comportamentali și de mediu ce cresc șansele și pot contribui. Problema agresivității nu dispare automat prin mai mult control sau prin izolarea unor „rase periculoase”, cum prevede legea. Un număr tot mai mare de studii evidențiază că legislația specifică raselor de câini este ineficientă. Toți câinii au potențialul de a mușca și pot fi împinși, intenționat sau neintenţionat, înspre un comportament agresiv. Cu toate că un câine de talie mare poate provoca leziuni mai severe, comportamentul agresiv nu ține exclusiv de rasa acestuia, iar diferite studii ne arată că, de fapt, câinii de talie mică sunt mai predispuși să fie agresivi, lucru ce ar putea fi corelat cu modul în care proprietarii acestora interacționează cu ei.

Frica și anxietatea sunt factorii centrali asociați cu un comportament agresiv în multe studii științifice. Unii câini au chiar de cinci ori mai multe șanse să fie agresivi atunci când sunt speriați. Câinii izolați social, legați, care nu au interacțiuni pozitive cu alți câini și cu oamenii, sau aceia care primesc pedepse fizice, sunt mai predispuși să fie speriați. Frica, sau agresivitate, pot fi declanșate tocmai de lipsa unei varietăți de interacțiuni sociale și de practicile punitive și comportamentul restrictiv sau abuziv al oamenilor. Chiar și atacurile de pradă pot fi cauzate de diferite tensiuni emoționale generate de stres și frustrare. Controlul strict al comportamentului poate împiedica exprimarea unor trăsături importante pentru câini, crescând probabilitatea ca aceștia să răspundă agresiv din cauza frustrării. Sunt puține șanse ca izolarea câinilor care trăiesc în libertate, și restricționarea mobilității în general, să rezolve cu adevărat problema agresivității. Dimpotrivă, un mediu restrâns, închis, poate declanșa sau agrava un comportament agresiv.

Atunci când apar neînțelegeri, câinele crescut în libertate poate alege să păstreze o oarecare distanță față de om, însă acest lucru nu este valabil și pentru câinele din spațiul privat care dispune de puțină mobilitate. Câinele deținut de om nu primește mâncare de la diverse persoane atunci când este prietenos cu oamenii prin oraș, ci de la o singură persoană atunci când apără curtea, sau zona, în jurul căreia trăiește. Aceste interacțiuni zilnice, de la modul în care își procură hrana la mobilitatea de care dispune, joacă un rol în felul în care ajunge să perceapă alți oameni și alte animale nefamiliare: anumiți câini văd o oportunitate de a se juca sau de a primi mâncare, alții un pericol.

Când omul intervine, capturează, relochează, lasă gunoaie în zone nepotrivite, sau împrăștie sporadic mâncare fără să analizeze contextul și aruncă constant alți câini în teritoriu, are un efect asupra câinilor, dar și asupra oamenilor. Câinii care trăiesc liberi de ani de zile dezvoltă, cel mai probabil, o relație comensală sau chiar mutualistă cu oamenii. Însă, în momentul în care populația acestora se schimbă constant, pot apărea diferite conflicte. Acolo unde ieri trăiau 2-3 câini pe care ASPA ia ridicat, vor apărea alții, atâta timp cât nișa ecologică le va permite acest lucru. Însă, spre deosebire de câinii care trăiesc ani de zile în teritoriu, câinii care-i înlocuiesc nu vor fi aclimatizați zonei pentru o bună perioadă de timp, iar acest lucru poate duce la diferite neînțelegeri, crescând intensitatea și frecvența conflictelor. E contraintuitiv pentru anumite persoane să înțeleagă că mai mult control uman nu înseamnă automat relații mai bune cu câinii și alte animale, sau mai puține incidente ce pot rezulta în răni grave.

Când are loc un eveniment tragic ca acesta, câinele sinantrop este demonizat alături de orice alt câine care a pășit, sau pășește, în spațiul public, în baza câtorva cazuri particulare, puțin înțelese, ce ajung să aibă o miză politică. Trebuie să nu uităm însă că există diferite tipologii de câini care trăiesc și traversează spațiul public, inclusiv câini cu stăpân. E posibil ca o bună parte din câinii pe care-i găsim în afara curții pe lângă case, garaje, sau diverse construcții din România, să fie (semi)deținuți de om și nu atât de mult pe cont propriu într-un raport de adaptare față de mediul antropic. Informațiile cum că ar fi vorba de „câini de luptă”, de câini cu stăpân, sau că incidentul s-ar fi petrecut pe o proprietate privată, cum s-a întâmplat, de altfel, și în cazul lui Ionuț Anghel, ar trebui să ne dea mai mult de gândit.

Câți oameni au fost mușcați, într-adevăr, de câini fără niciun fel de stăpân, în ultimii 20 de ani, într-un mod fatal, și câți de câini cu stăpân? Câte din cazurile raportate inițial ca fiind cauzate în spațiul public de mușcăturile unor câini fără stăpân, nu erau, de fapt, și ele pe proprietate privată, cauzate de câini (semi)deținuți cu stăpân? Aș vrea să văd o statistică bună care să compare aceste date și să le raporteze altor țări, să vedem ce fel de câini, și ce fel de factori până la urmă, ocupă un rol central în incidentele fatale.

Istoric vorbind, câinii trăiesc în spațiul public de sute de ani, dar secolul al XIX-lea marchează o schimbare de traiectorie în felul în care aceștia sunt percepuți. Până atunci, câinii din spațiul public nu reprezentau o „problemă de rezolvat”, însă demersurile care vizau dezvoltarea urbană și aspirațiile de a avea o societate „ordonată”, „avansată”, și „civilizată”, alături de o serie de factori sociali, și-au lăsat amprenta.

În România, câinii fără stăpân au început să fie demonizați încă de la sfârșitul anilor 1800 când au început să fie asociați cu un statut invaziv și dăunător. În ultimii 200 de ani, câinii din spațiul public au fost omorâți în numeroase feluri, care mai de care mai odioase și chinuitoare. Aceste acțiuni disperate ne-au arătat, printre altele, lipsa totală de înțelegere a subiectului din partea autorităților publice. Atunci când acești câini ajung să fie uciși pe capete nu este doar crud, chinuitor, și cât se poate de nedrept, ci și complet ineficient în ceea ce autoritățile și alți actori sociali implicați își propun să realizeze, adică reducerea și controlul populației de câini. Atâta timp cât nișa ecologică pe care câinii înlăturați din teritoriu o ocupau devine disponibilă, ea va fi ocupată în scurt timp, în special în contextul în care câinii sunt înmulțiți și abandonați constant.

Un lucru care nu este bine înțeles este și faptul că nu toți câinii care trăiesc în preajma așezărilor umane sunt abandonați, pierduți, sau apăruți recent peste noapte din două rase diferite. De fapt, câinele modern „de rasă” provine, din punct de vedere genealogic, din câinele care trăia în jurul așezărilor umane, nu invers. Rasele de câini pe care le vedem în prezent sunt rezultatul selecției artificiale ce implică capturarea și izolarea unor indivizi din diferite regiuni geografice, jucând rolul de părinți fondatori, care sunt apoi controlați reproductiv pentru anumite caracteristici.

În contextul în care aproximativ 83% din populația câinilor la nivel global nu sunt controlați reproductiv, iar 75% din ei trăiesc în libertate, controlul total al populațiilor de câini este o fantezie, nu un lucru fezabil – cel puțin la nivel global. Până și în SUA, dintr-un studiu mai vechi reiese că în peste 50% din gospodăriile americane puii de câini nou născuți nu sunt, de fapt, planificați. Acestă dorință de a avea control total asupra unei populații nu vine doar dintr-o viziune antropocentrică delirantă, ci din una eugenistă, atâta timp cât câinii „de rasă” ajung să fie înmulțiți forțat în detrimentul celora din teritoriu.

A controla în totalitate populațiile de câini este un lucru neverosimil, un vis Occidental ce nu ia în considerare faptul că marea majoritate a câinilor la nivel global ocupă o nișă ecologică particulară care le permite să existe în numere mari. Atâta timp cât există oameni, gunoaie, alei, poteci și zone cu resturi de mâncare, hoituri și fecale ce creează anumite condiții prielnice (nu trebuie să fie ideale), vor exista, cel mai probabil, și câini care trăiesc în preajma acestora. În ochii instituțiilor publice însă, toți câinii fără drept de reproducere care nu ocupă un loc profitabil în economia de piață și nu sunt închiși în spațiul privat al omului reprezintă un surplus ce trebuie exterminat sau înlăturat cu orice preț. Dacă aceștia chiar ar fi „în plus” din punct de vedere ecologic însă, și nu datorită unui construct juridic, nu ar putea supraviețui. Câinele nu este doar un simplu „animal de pază” sau un „pet” (animal de companie), complet pierdut fără om.

Societatea în care trăim știe să răspundă doar într-un singur mod: mai mult control. Dar, ce s-ar întâmpla dacă chiar am reuși să controlăm populațiile câinilor în totalitate, ce am face cu pisicile, lupii, urșii sau restul animalelor care există sau apar în proximitatea așezărilor umane odată ce toți câinii sunt înlăturați din teritoriu? Cum le-am controla pe acestea, le-am „eutanasia” și pe ele, le-am otrăvi, le-am steriliza, le-am adopta și izola în casele noastre ca „pets”? Dar șobolanii, sau porumbeii, și toate celelalte animale sinantrope care nu fac parte nici din spațiul domestic uman, nici din Natura “pură”? Dacă criza climatică, sau toate măsurile de biosecuritate din abatoare ce nu pot opri apariția pandemiilor, nu ne-au arătat deja, de ce anume avem nevoie să realizăm că nu putem controla lumea non-umană în totalitate?

Este esențial, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, să nu ascundem aceste lucruri sub preș. Relațiile noastre cu câinii și multe alte animale sunt violente, contradictorii, absurde chiar, și adesea distruse într-un mod fundamental. Din acest motiv, e nevoie să trecem dincolo de politici superficiale și să îmbrățișăm schimbări structurale ce pot crea comunități reziliente.

Dacă ne-am întreba cu adevărat de ce ajung anumiți câinii agresivi, ce fel de câini, sau în ce contexte, și nu cum să scăpăm de ei, ne-am îndrepta mai mult privirea înspre noi. Iată astfel o listă de zece posibile direcții (în sistemul actual) ce răspund situației de față și altor „soluții” propuse:

Abolirea comercializării și vânzării câinilor (de orice fel) și promovarea adopțiilor în schimb;
Curățarea spațiilor de gunoaie și resturi de mâncare pentru a micșora (treptat) nișa ecologică în zonele de conflict, sau vulnerabile, din orașe, și a defavoriza apariția altor câini din zonele adiacente acestora;
Un program de prindere/sterilizare/returnare (Trap/Neuter/Return sau TNR) în zonele foarte populate prin vasectomii și histerectomii (pentru a nu interveni hormonal asupra câinilor și a evita modificările comportamentale ce pot crește anxietatea, agresivitatea și riscurile de a dezvolta diferite afecțiuni) conform ultimelor studii de specialitate;
Semnalizarea zonelor locuite de alte animale, specificarea clară a speciilor prezente și a modului corespunzător de interacționare cu acestea (conform studiilor din etologie), precum și separarea parcurilor de joacă pentru copii și a anumitor zone vulnerabile de contactul cu animale mari, nesocializate cu oamenii, sau față de care există interese conflictuale;
Menținerea unor relații de afectivitate, grijă, compasiune și înțelegere față de câini prin socializare constantă și timpurie, evitând orice formă de antrenament punitiv, abuz, și izolare (acțiuni ce cresc riscul de agresivitate) și familiarizarea treptată a acestora cu categoriile sociale vulnerabile (copii, persoane cu dizabilități, sau persoane în vârstă) și cu diferite activități umane (mersul pe bicicletă, jogging, șamd.);
Crearea de locuințe sociale pentru a diminua nesiguranța locativă (ce afectează mulți oameni și câinii cu care aceștia trăiesc), precum și oferirea de ajutor social comunităților defavorizate structural pentru a încuraja stoparea abandonului ce poate rezulta din lipsa unor resurse suficiente;
Studierea, educarea și informarea cu privire la interacțiunile și comunicarea non-verbală dintre oameni și câini pentru a minimiza conflictele care pot apărea în spațiul public și/sau privat;
Supravegherea și reabilitarea câinilor agresivi și crearea de spații corespunzătoare de trai, în schimbul adăposturilor ce cresc anxietatea și frica acestora, punând în pericol alte persoane, dar și viața lor, și anulând orice șansă de vindecare;
Regândirea orașului ca biom ecologic și restructurarea acestuia pentru a favoriza o mai bună conviețuire între oameni și alte animale (prin, de exemplu, reducerea considerabilă a numărului de mașini și înlocuirea acestora cu mijloace de transport în comun, abolirea exploatării animalelor și amenajarea spațiilor noi disponibile pentru diferite activități, corpuri, specii);
Recunoașterea legală a subiectivității și nevoilor fundamentale a altor animale și acordarea dreptului la viață proprie și un spațiu adecvat de trai pentru animalele momentan deținute ca proprietate. Abolirea deținerii altor animale ca proprietate este un demers necesar din multe puncte de vedere, dar și pentru ca ele să nu mai fie închise în spații necorespunzătoare și abuzate în diferite moduri (lucruri ce cresc, din nou, agresivitatea).

Ce am încercat să pun pe listă sunt doar câțiva pași de la care să pornim pentru ca soluțiile implementate să nu fie opresive, ineficiente și să ascundă o serie de probleme. Mai mult de jumătate din acești pași se pot implementa începând de mâine, în special primul. Dacă vrem să adresăm abandonul, nu putem ignora faptul că oamenii cumpără câini sau că îi înmulțesc, cum nu putem ignora faptul că statul vrea să reducă populația unor câini în timp ce permite și/sau încurajează totodată înmulțirea altora pentru profit și alte interese. Ce face, de fapt, este să favorizeze „reciclarea” câinilor, într-un mod eugenist, dăunător sănătății lor, și să creeze o industrie abuzivă în jurul vieții acestora. Animalele nu pot fi tratate ca un bun personal – dacă nu putem vedea acest lucru, nu cred că putem înțelege factorii sociali și de mediu ce conduc la agresivitate.

Primul și cel mai important lucru, pentru ca soluțiile să fie juste, este abolirea comercializării și vânzării câinilor. Ideile care împing „eutanasierea” acestora sunt lipsite de orice fel de înțelegere a subiectului și trebuie criticate dur. Amendarea persoanele marginalizate, rasializate și precare este la rândul ei o altă „soluție” arogantă și complet ignorantă în ceea ce privește problema inegalităților socioeconomice. Din punctul meu de vedere aceste propuneri care apar des în discursul public nu sunt deloc soluții, ci probleme, probleme mari. Ce putem face, în loc să destrămăm comunitățile deja precare și legăturile pe care le avem cu alte animale, pentru că așa au făcut și alte țări „civilizate”, este să adresăm felul în care relaționăm cu acestea. Cu toate că cele mai bune intervenții trebuie să analizeze fiecare context în parte, nu să aplice un tratament universal, un lucru e clar: dacă chiar vrem câini mai puțin agresivi, trebuie să fim mai puțin agresivi.