Printre priviri canine și identități mai-mult-decât-umane, o reconstituire a dezvoltării urbane de la margini

text de Aron Nor, fotografii și cadre din Aici a fost odată câmp

Pentru a înțelege câinii și pentru a avea relații mai bune cu ei trebuie să decentrăm privirea dominantă față de aceștia, adică acea privire umanistă, profund antropocentrică, răspândită în societatea în care trăim. Acest proces implică o muncă de traducere a unor dimensiuni mai-mult-decât-umane, regândind istorii, relații și identități „de altundeva”. Metaforele și analogiile artistice pot juca un rol vital în acest proces de traducere a unor realități asupra cărora nu avem acces direct, ancorându-ne într-o lume pe care noi, oamenii, prin pereții care ne despart de alte animale, fie că sunt din beton sau ideologici, nu o putem vedea și înțelege cu ușurință.

Aici a fost odată câmp, este o instalație multimedia colaborativă între HORA (Ioana Mincu și Mara Verhoogt) și artistul Marco Verhoogt, ce a fost expusă în vitrina galeriei Suprainfinit din 12 Octombrie până în 4 Noiembrie. Expoziția, curatoriată de Daniela Custrin, este alcătuită din mai multe elemente, printre care diferite obiecte, placaje, poze și un film scurt formând un fel de colaj vizibil din stradă. Împreună, materialele expuse reconstituie câteva zone specifice, din apropierea Bucureștiului, care există alături de anumite componente speculative. Diferite resturi și bucăți din produse folosite, deteriorate, și din materiale de construcții abandonate, sau aruncate la gunoi, sunt incluse în acest ansamblu de elemente. Deasupra, cât și printre acestea, se află poze cu identități hibride, oameni cu trăsături faciale similare câinilor, fotografii dintr-un adăpost de câini, poze cu ansambluri rezidențiale și cu oameni. Majoritatea fotografiilor conțin zone, persoane și elemente care se regăsesc în filmul alăturat, de aproximativ 12 minute, ce constituie partea centrală a expoziției.

Lucrarea video inclusă în expoziție construiește o narațiune care întretaie niște transformări ce pot fi observate pe teren cu o latură fantastică improvizată, sau mai bine zis speculativă, printr-o juxtapunere a procesului de documentare cu compoziții alcătuite din elemente și zone reconstruite prin intervenție artistică. Aceasta urmărește procesul dezvoltării urbane, într-o zonă a periferiei de Nord a Bucureștiului, aducând în prim-plan o familie de câini-oameni cu identități hibride, a căror realitate speculativă se întrepătrunde cu experienţele unor persoane umane și non-umane care locuiesc în apropierea câmpurilor din zona Pipera/Snagov/Tâncăbești, încercând să traseze diferite efecte ale expansiunii imobiliare, în special transformările aduse câinilor din zonă. Sunt multe subiecte ce pot fi luate în considerare și analizate în acest film scurt, de la efectele dezvoltării urbane și relațiile dintre oameni și câini, la (de)construirea Vagabondului canin. Dimensiunea de clasă și problema inegalității sociale devin și ele vizibile în câteva cadre, precum și o dimensiune ce ține de ecologie și mediu, legată de nișele ecologice care se formează și cele care dispar în urma dezvoltării. Fiind așa multe tematici ce se suprapun în film mă voi concentra pe două lucruri, rapid vizibile, care mi se par centrale lucrării video: (1) felul în care filmul poate oferi o reinterpretare asupra apartenenței câinilor în spațiul public și (2) dimensiunea identității umane și non-umane, alături de câteva implicații politice ale acestora.

Întretăiând transformările reale a unor fenomene economice, sociale și ecologice dintr-o zonă periferică din apropierea Bucureștiului cu elemente speculative, filmul ne arată o posibilă locuință canină printre diferite materiale abandonate. Acest lucru devine vizibil încă din primele cadre când, în prim plan, este redat, lent și meditativ, un moment de siestă a unei familii de câini-oameni. Cadrul surprins din intimitatea vieții canine, prin felul în care actorx/artistix clipesc lent uitându-se spre cameră, la fel cum ar face și un câine somnoros și foarte relaxat atunci când este sătul, creează o conexiune dincolo de specie lăsând o senzație de familiaritate ce-ți rămâne puternic întipărită în minte. Prin aceste compoziții speculative, filmul reușește să ne apropie de anumite trăiri, înclinații și motivații canine, decentrând totodată narațiunea occidentală ce portretizează câinii care trăiesc în jurul așezărilor umane ca niște ființe care sunt nelalocul lor.^[1] Problema nu este că mulți dintre acești câini nu se descurcă fără un posesor uman, ci că societățile noastre moderne într-un proces continuu de urbanizare, dezvoltare, gentrificare și antropizare exacerbată a diferitor zone mai-mult-decât-umane creează un context ostil care-i alungă din spațiile pe care le ocupau, atât din punct de vedere fizic și teritorial, cât și la un nivel legislativ și discursiv.^[2] Relațiile de putere puse în mișcare de procesele de dezvoltare și urbanizare iau, însă, forme variate și nu trebuie trecut cu vederea că puterea are capacitatea atât de a reprima, cât și de a da naștere, anumitor corpuri și acțiuni.^[3] A specula ieșind în afara proiectului „civilizator” este un act strategic ce face vizibile alte lumi, având inevitabil implicații politice. Liminalitatea prinde astfel viață și ia forma unui spațiu ce poate fi și eliberator. Câinele „fără stăpân” este surprins într-o relație de comensalism, sau sinantropie, și este redat nu ca o ființă mecanică „sălbatică”, sau ca una pasivă neajutorată și pierdută, care trebuie înlăturată, ci ca un subiect care există între diferite lumi, făurindu-și o casă printre diverse resturi și spații umane, unde poate să fie și sătul, și sănătos și stăpân pe situație, alături de alți membrii ai speciei lui.

Aici a fost odată câmp reușește să comunice un lucru simplu, dar pe care multx dintre noi nu-l înțelegem foarte bine: ceea ce pentru noi este o groapă de gunoi, pentru un câine care trăiește într-o relație de comensalism poate însemna o sursă esențială de resurse; ceea ce pentru noi este o clădire dărăpănată pentru câini poate să fie un spațiu de joacă, sau un cămin. Nu este deloc surprinzător că anumiți câini găsesc modalități de a locui în diferite spații publice ce par a fi neprietenoase deoarece câinele s-a adaptat să trăiască hrănindu-se cu resturi în proximitatea așezărilor umane, iar acei câini care se află într-o relație de sinantropie pot fi înțeleși ca existând într-un raport continuu de adaptare la mediul urban.^[4] Desigur, o casă poate să fie și o alee, un garaj, sau un loc pe lângă niște blocuri, curți și benzinări mai mult sau mai puțin abandonate. O casă poate să fie marginea unui sat, sau un sat întreg, poate să fie acolo unde te-ai născut, unde locuiești, unde trăiesc frații tăi, unde e cald și e mâncare, sau unde ai găsit un loc care nu e în totalitate pustiu, dar suficient de retras pentru a nu fi deranjat de oameni. Acasă, pentru mulți câini, nu este o canapea între patru pereți, nu este o cușcă în curtea ta sau a mea, și cu atât mai puțin o cușcă într-un adăpost, ci un spațiu ceva mai puțin domesticit, ceva mai deschis posibilităților.

În ceea ce privește apartenența lor, câinii de pe stradă dau naștere unor curiozități care sfârșesc cu răspunsuri pripite. Evident, există mulți câini abandonați, avem câini care provin din părinți de „rasă pură”, câini care s-au pierdut, câini care au fugit definitiv dintr-o curte și câini care ziua se plimbă liber și seara dorm mereu în aceeași ogradă. Cu toate acestea, cele mai multe persoane trec cu vederea faptul că rasele de câini sunt doar niște populații de câini izolate sexual, iar marea majoritate din ele au apărut în ultimii 200 de ani datorită crescătorilor de câini.^[5] Un alt lucru adesea omis este că din populația globală de câini aproximativ 83% nu sunt controlați reproductiv, iar 75% (sau 80-85%, după alte estimări) trăiesc în libertate.^[6] Câinele de pe stradă, așadar, nu este o excepție. Acesta nu este urmașul câinelui de rasă așezat la „casa lui”. Multe dintre rasele de câini existente și ideea de câine ca „animal de companie” restricționat din toate punctele de vedere (teritorial, fizic, reproductiv, comportamental, social, șamd.) sunt „invenții” relativ recente.

Odată considerați nelalocul lor în preajma așezărilor umane, câinii care circulă liber dau naștere unor emoții puternice de milă și ură în rândul cetățenilor.^[7] Fie că sunt văzuți ca „intruși”, „dăunători”, sau „fiare însetate de sânge”, fie ca simple victime „fără voce” și „fără casă”, în imaginarul colectiv aceștia ajung să fie tratați ca un „surplus” și ca o urmă a unei societăți „necivilizate”.^[8] În timp ce tot mai mulți câini ajung „animale de companie” ca parte din familiile clasei de mijloc în zonele proaspăt gentrificate și urbanizate, câinii care trăiau într-o relație de sinantropie în acele zone, fie sub forma unor „câini comunitari”, „de cartier”, „din sat” șamd. sunt transformați în niște ființe neașezate „la locul lor” care perturbă ordinea publică și care trebuie înlăturate. Non-apartenența acestora față de spațiul public este dată de un construct juridic și spațial și este rezultatul îndelungat al unor istorii și contexte particulare.^[9] Odată transformat într-un Vagabond, câinele a cărui mobilitate nu este restricționată devine „în plus” tocmai pe teritoriul său, adică în jurul așezărilor umane cu care s-a învecinat timp de milenii într-o manieră ce nu poate fi încadrată simplu într-o relație de proprietar/proprietate. Acel cadru fantastic cu identități hibride, din acest punct de vedere, nu este atât de fictiv cât speculează asupra unor realități care rămân ascunse. Iar, acest lucru ne aduce în contact cu a doua dimensiune memorabilă care captează atenția în film și asupra căreia aș vrea să mă opresc.

Încă din primele cadre, o zonă delicată de apropiere și îmbinare a anumitor caracteristici mai-mult-decât-umane, binarizate în mod obișnuit în societatea în care trăim, devine observabilă. Această dimensiune a lucrării face vizibilă o zonă a indistincției, după cum o numește filozoful Matthew Calarco, ce poate păși dincolo de diferența antropologică.^[10] Cu alte cuvinte, ce poate acționa dincolo de acel mecanism, cu implicații socio-politice, de ​​separare al Omului de Animal. A împărtăși cu grijă o identitate comună și a locui într-o profundă legătură existențială cu câinii poate să fie așadar o recunoaștere a faptului că acel abis ontologic de netrecut între Om și Animal este rezultatul unei munci performative contaminate de prejudecăți, bine înrădăcinate, față de alte animale. Astfel, ceea ce ar putea părea ca o antropomorfizare a câinilor la o primă impresie, pentru unele persoane, oferă o punte înspre a regândi aceste două mari categorii, cea a Omului și cea a Animalului, pe care umanismul le menține ca două categorii ontologice, empirice și normative complet separate.

Umanismul transformă omul dintr-un animal particular, ca oricare altul, într-o ființă „unică”, reproducând sub forma bărbatului alb, rațional, abil, heterosexual, neurotipic, șamd. imaginea unui subiect ideal. Această binaritate între Om și Animal pe care societatea modernă o purifică constant separând ce anume, și cine anume, este suficient de uman, are implicații politice deoarece în timp ce „umanizarea” subiecților aduce drepturi și privilegii, „animalizarea” vine cu consecințe înfiorătoare. Hibridizarea oamenilor în cadrul instalației, însă, nu este nicidecum un act violent de „animalizare” a subiecților, ci o reconfigurare concomitentă a subiectivității și a animalității. Prin modul în care filmul amestecă diferite trăsături canine cu cele omenești, aceasta face pași în afara unor logici umaniste. Cu alte cuvinte, merge în afara acelei paradigme ce transformă toate animalele (cu excepția celui uman) dintr-un ansamblu de ființe eterogene cu diferențe semnificative între ele într-un grup omogen, cel al Animalului, care servește ca fundal în diferențierea și definirea Omului.

Trecând dincolo de umanism, animalitatea nu doar că ne cuprinde taxonomic, ci ne conferă diferite moduri de a fi, de a ne mișca, de a căuta, evita, sau interpreta situații similar. Evoluția implică o coevoluție, iar felurile prin care animalele, atât cele umane cât și non-umane, relaționează cu lumea se suprapun fie, de exemplu, datorită unor caracteristici antecedente moștenite de la un strămoș comun fie unora convergente produse de aceleași presiuni selective.^[11] Această zonă a indistincției în care ne plasează lucrarea, în anumite momente, ne ajută să vedem câinii nu doar ca actori sociali, ce întrețin legături și interacțiuni sociale între ei și cu alte specii, ci și ca actori politici pentru că alături de oamenii din zonă, aceștia nu sunt niște ființe pasive, ci subiecți cu interese proprii asupra teritoriului. Astfel, deși există într-un context ce aduce diferite riscuri, departe de a fi ideal, preferințele adaptative ale hibrizilor canini din film nu sunt modelate strict pentru a se încadra în niște roluri fixe date de oameni asemenea „animalelor de companie” și au, în schimb, un anumit grad de autonomie alături de diferite oportunități de a-și căuta acel bine al lor prin intermediul unor spații și relații mai deschise și a unor alegeri luate zi de zi pentru a-și atinge propriile lor scopuri. Acest lucru ne poate aduce mai aproape de un viitor în care câinii (și alte animale) sunt co-creatori, pășind în afara spațiului discursiv înspre noi imaginarii politice, noi spații publice, comune.^[12]

Legăturile dintre oameni și câini redate în film există dincolo de dimensiunea ontologică și empirică arătându-ne că, la margini, viețile umane și non-umane se pot confrunta cu presiuni și opresiuni similare. Dispariția spațiilor deschise și investițiile imobiliare ce creează raporturi de inegalitate socială sunt resimțite atât de umani, cât și de non-umani. Spațiile în care autodeterminarea era posibilă se micșorează, iar lucrurile care rănesc, care sunt pierdute, sau cele rămase în urmă, solidifică noi alianțe. Acolo unde investitorii văd o zonă deschisă pentru formarea unor noi piețe și relații economice profitabile există adesea o sumedenie de alte relații mai-mult-decât-umane printre cex nativi zonei.^[13] Cu totx simțim efectele capitalismului. La periferie se pot construi relații de tovărășie reziliente, legături ce acționează împotriva greutăților zilnice, cât și aranjamente ce nu au la bază un raport economic, prefigurând relații de coexistență prin înțelegere reciprocă.

O altă chestiune ce atinge un discurs politic în jurul animalelor non-umane este locul pe care alte specii îl ocupă în comparație cu câinii în film. Cu toate că oamenii le refuză câinilor mobilitatea, independența și autonomia corporală de care ei se bucură în viața de zi cu zi, le este totuși relativ ușor să-i vadă ca subiecți. Ce nu le este atât de ușor să accepte, însă, sunt experiențele subiective ale altor animale pe care le consideră produse alimentare, de exemplu. Dacă lucrarea video pășește înspre o zonă a indistincției, trebuie să ne întrebăm și cum rămâne cu acele animale desubiectificate sub forma unor produse alimentare sau ca un simbol al nostalgiei și a-l pierderii ultimului loc „sălbatic” din zonă? Când vine vorba de câini, filmul încearcă să ne ofere o „vedere comună” alături de aceștia, dar această zonă a indistincției care ne cuprinde alături de ei nu este locuită și de alte animale a căror subiectivități rămân pasive. Această diferențiere vizibilă recreează, din păcate, o privire speciistă din societatea în care trăim unde, pe de-o parte, avem subiecții (umani sau non-umani) a căror corpuri contează, iar pe cealaltă subiecții-obiectificați a căror corpuri sunt transformate în hrană pentru alții.

Dacă indistincția ca paradigmă de a gândi relațiile noastre cu alte animale ne-a arătat ceva crucial este că, deși totx suntem animale, corpuri mobile cu piele, cu carne, ce pot fi mâncare pentru alte ființe, suntem totodată totx mai mult decât atât, după cum afirma și scriitoarea ecofeministă Val Plumwood.^[14] Iar dacă noi nu suntem pregătiți să fim mâncare pentru alte ființe, cu siguranță nici alte ființe nu se sacrifică de bunăvoie pentru noi. E nevoie așadar să vedem că viețile lor, la fel ca viețile noastre, sunt mult mai mult decât „mâncabile”, pradă în ochii unui prădător și hrană pentru alte ființe vii. Este, într-adevăr, o chestiune politică complexă, cum putem, de exemplu, face dreptate peștilor asupra cărora violența este naturalizată în timp ce luăm în considerare dimensiune de clasă pe care o aduce pescarul din film discursului. Cu toate acestea, există numeroase moduri de a susține și încuraja diverse mijloace de subzistență fără a perpetua acele practici speciiste care invizibilizează violența față de alte animale justificând-o prin intermediul apartenenței la – sau diferenței de – o anumită specie.

Dacă reușim să respectăm câinii în relațiile și teritoriile lor, să le înapoiem intimitatea și să-i înțelegem „de altundeva”, nu ca o ființă mereu disponibilă pentru Om, poate reușim să privim critic și acele relații opresive față de alte animale pe care societățile noastre le mențin. Instalația multimedia poate așadar să fie o deschidere înspre alte priviri, alte moduri de a nara, indispensabile într-o lume umanistă, autoritară, violentă, pe punctul de a se autodistruge. În loc să-i transformăm pe câini în consumatori docili alături de noi, e timpul să ne gândim cum să pășim noi alături de ei, susținându-i în proiectele lor. Asemenea câinilor vagabonzi, trebuie să învățăm să trăim la marginile mai multor lumi, reutilizând ceea ce pare neutilizabil și construind spații și relații de coexistență ce nu au la bază o investiție profitabilă.

La urma urmei, există și alte feluri de a trăi care să nu se rezume la colonizarea teritoriilor și vieților animalelor cu care ne învecinăm, destabilizând existența tuturor sub pretextul „progresului” uman. Aici a fost odată câmp ne oprește din plimbarea noastră prin fața galeriei Suprainfinit să reflectăm asupra altor moduri de a locui spațiul public în care ne aflăm, plecând cu recunoașterea că acesta a fost, și este, mereu un spațiu mai-mult-decât-uman.

---

Note